În ziua aceea de neuitat
I-am văzut pe oamenii cu obrazul trist,
cu fețele îngândurate,
și cu privirea dincolo de zare,
cu degtele subțiri și lungi,
așteptând într-o liniște
de-nimic-bun prevestitoare

Eram atât de aproape de ei
încât puteam să-i ating,
să-i privesc în ochi,
sau chiar să le vorbesc

Și numai teama copilărească
de a nu face să dispară
înainte de vreme o floare de vis,
m-a împiedecat s-o fac

Femeile ale căror lacrimi
nu aveau timp să se usuce,
bărbații cu pumnii strânși,
bătrânii albiți înainte de vreme
și împodobiți cu straiele de sărbătoare
ale vieții lor fără prihană,
îi urmau în tăcere

Nimeni nu întreba nimic
și toți ne gândeam la același lucru;
Străjerii cu sulițe și halebarde
ne-au oprit în fața palatului

Și atunci oamenii cu obrazul trist,
cu fețele îngândurate,
și cu privirea dincolo de zare,
cu mâinile palide și cu degetele subțiri,
și-au scos cu sfiiciune de sub haină
arcușurile și viorile
decât-orice-pe-lume mai prețioase
și în liniștea de mormânt care a urmat
au început să cânte o melodie proscrisă
despre care nu se vorbea
decât în șoaptă
și cu tremur în glas

Și din cântecul lor cu limpezime de orgă,
s-a născut un vârtej care a cuprins palatul
străjerilor înarmați cu sulițe și halebarde

La început sa ridicat o șuviță albă de fum
care s-a îngroșat ca norii mâniei;
Soldații aruncau armele și
fugind în cele patru vânturi
prevesteau sfârșitul lumii

Când s-a împrăștiat fumul
plugurile noastre flămânde
au arat pământul împrejur
și nimeni nu mai știe nimic
de soarta oamenilor
cu obrazul trist și fețele îngândurate,
cu privirea dincolo de zare,
cu mâinile palide
și cu degete subțiri și lungi,
și despre care, cine nu i-a văzut,
afirmă că ei, nici n-ar fi existat