Citește și trimite mai departe !!!!!!!

Poezii dedicate Basarabiei

de Răzvan Ducan

DOR(INÞÃ)

Așa sunt lucrurile, așa-i Golgota vremii,
Ca totul să-și reia un vechi făgaș,
Să ne refacem mândra noastră țară
Că devenit-a Prutul Făgăraș.

Și are înălțimi și piscuri grele,
Vămuitorul care-ți este frate,
Să mergi cu pașaport la Chișinău,
Acas` să fii, dar și în străinătate.

Ce mondial războiu noi am pierdut,
Ce atrocități, ce Auschwitz-uri, ce vini,
De a avea un Brandemburg în țară,
Spun de aceea: Jos Prutul, zidul nost` Berlin.

Și-acum se răsucește Ștefan în mormânt,
Hotin, Soroca, Bălgrad ne lăsară,
Cazan fierbinte este Putna,
Să fim răzeșii lui de-odinioară.

Să fim cu toții mii de Cârțani,
Nealterate să le ducem în traistă, la masă,
Felii întregi de Limbă Românească,
Veni-va Basarabia atunci acasă.

Fi-vom iară ce-am fost, “de la Nistru,
pân` la Tisa”, cum în dulcele grai,
providențiase văcărescul romantic,
poporul român, alias conu` Mihai.



PRUTULE TÂNÃR, APÃ CURATÃ

Prutule tânăr, apă curată,
Toată lumea face armată
Și nu de azi, de mâine sau de ieri,
Dar ce cauți, tu, la grăniceri?

Pe cine aperi, de cine, vreau să zic,
Cine ți-e dușman și cine-i amic,
Spre cine stai cu spatele-ntors,
Cine te-a pus pe tine în post?

Cine ți-a făcut chemare
Să fii bornă la hotare,
Apa să-ți fie fâșie greblată
Să tragi în peștii care o-noată?

Și cine ți-a dat pușca pe spate,
Să desparți frate de frate
Și cu binoclul la distanță să ții
Pământurile, ca părinți la aceiași copii?

Să aperi, cum, Limba Română de Limba Română?
Când au cuvintele cetățenie comună,
Să desparți subiectul de predicat,
Iată virgula marelui păcat.

Părinții ce s-au chinuit cu tine
Le curg acuma lacrimi de rușine
Și malurile ce te-au mîngîiat între ele
Le faci acuma atâtea zile grele.

Prutule, jurământul tău real
E malurile, să le-nchei ca pe-un fermoar,
Zimții celor două țărmuri să se-mbuce,
Cheița apei tale poate duce,

Atâta bucurie, cum nici nu poți visa,
“De la Nistru…”, cum Eminescu zise, “…pân’ la Tisa”,
Și nu vei mai fi hulit ca bornă de hotare
Și fi-vei Goldiș, Lucaciu, Maniu, făurind România Mare.


“VÃ ORDON, TRECEÞI PRUTUL!”

Soldați ai lui Guttenberg,
“Vă ordon, treceți Prutul!”,
Luați-vă-n raniță cu grijă trecutul,
Puneți-vă uniforma Limbii Române
Și-apăsați cocoșul cu idealuri străbune.
Luptați cu vitejie neavară
În linia întâi a reîntregirii de țară,
Dar nu trageți decât în cei care vor,
Împușcați mortal să fie de tricolor.



CUIUL ȘI CLEȘTELE

N-au avut mănuși la mâini,
Șperaclu n-au folosit la fereastră,
Nici pâslari n-au avut în picioare,
N-au urmărit nici măcar lipsa noastră.

Au intrat de-a dreptul prin gard,
Cu secera au sec(er)at,
(rubașca pestriță și barbară),
Iar cu ciocanul ne-au bătut în cap
O ideologie străină de țară.

Și cuiul a intrat adânc
În patruzeci de ani de dictatură,
Coadă autohtonă avea ciocanul
Și mâna avea străină osatură.

S-a dorit o îmbinare pe veci,
Dar n-a fost cuiul suportat de lemnul bun,
Din disperare, a venit un clește
Ce dintr-o smuncitură l-a aruncat în drum.

Stă și acum cuiul acolo,
Îndoit, ruginit, răblăgit,
Nisipul necruțător al clepsidrei
În curând o să-l dea la topit.


O PARODIE SERIOASÃ

O insulă de latinitate
Într-o mare slavă,
C-ai adunat statornicie,
Eu te-am numit concavă.

Te-au mușcat câinii,
De pantaloni, bată-i ciuma,
Stofa se numea Dobrogea,
Banat, Ardeal, Basarabia, Bucovina.

Dar într-o iarnă
Þi-ai luat mușcăturile-napoi,
Croitorul făcându-ți
Pantalonii, ca noi.

Între timp, ei
S-au făcut mai scurți,
Nu ai crescut,
Basarabia și Bucovina-i pierdut.

Vei da drumul, cu bun simț,
Tivului, ușor, ușor,
Cât îți e măsura limbii
Pân’ la glezna Tiraspol!?



MI-E INIMA O ÞARÃ

Mi-e inima o țară pulsând în afară și eu un zvâcnet din ea.
Cu ce se măsoară, cu ce se compară? Nu se compară cu nimenea!
Himalaia noastră-s Carpații, de frumusețe români-s avizi,
Se iau după caprele negre pe piscuri, șerpași localnici, folosiți ca ghizi.
Și fac tabere de încărcare a memoriei cu câte-un peisaj Dumnezeiesc,
Și-apoi înfig și câte-un steag pe vârfuri, de bucurie cum că-s vii și trăiesc.
Mi-e inima zvâcnet și pentru dealuri și pentru câmpii. Dar pentru a câta oară?
Și pentru vinișoarele de râuri și mușchiul albastru al mării
Și pentru Dunărea cavă superioară!
Și pentru auricole și pentru ventricole și pentru mobilierul de bogăție din ele,
Și cum să spun și cum să zic, mi-e bine, bine până-n prăsele.
Și totuși ceva în regulă nu e, în partea stângă, dreapta, sus,
Prutul grăniceresc, când se schimbă vremea, devine, dintr-o dată, pentru mine, urcuș.
Vremea s-a schimbat și de aceea se cere,
Degrabă, o extirpare de durere.


ROTUND SUNT EU!?

Rotund sunt eu, atâta mi-a rămas!?
Rotund prin naștere-s, dar nu sunt gras.
Nu-mi judecați cântarul, că indică cum sunt,
Acul istoriei judecați-l, pentru pământ,
Nu-mi cereți kilograme să dau de pe mine,
Nu-i plus, ci minus, Trasnistria-mi aparține,
Și nu-mi spuneți, de aceea, să slăbesc,
Dar nici nu-mi cereți să mă-ngraș,
Bucovina îi din pulpa mea
Iar Basarabia e osul meu extras.
Doar întreg la trup, eu simți-mă-voi bine,
În greutatea Limbii Române.
…………………………….
De-nzdrăvenit m-aș face, nemulțumiți or fi
Și chiar de-aș slăbi cât poftesc,
Nu-i vinovat cântarul, ci cei care-l citesc.


BASARABIE, CAL MÂNDRU …

Basarabie, cal mândru și tânăr alergând către Prut,
Dor, nu-i așa, că de herghelia străbună ai avut?

În voie să nechezi și să zburzi n-ai putut,
Panslavismul ochelarilor lui te-au durut!

De-mpăratul Roș’ fosta-i încălecat, biciușcă da,
Dară ovăzul limbii mereu ți-a fost refuzat.

Ridică-te-n două picioare acum, precum Catalan, calul domnului sfânt,
Și-aruncă bastardul din șaua ta de pământ.

Și lasă să te-ncalece doar tricolorul,
Care te va mâna, mângâindu-te doar, unde ți-e dorul.