Și dacă ar fi Cuvântul un pahar de plastic,
creat de noi ca să bem apă vie,
să ne îmbătăm cu mirosul de oraș putred,
să simțim că trăim cu toții același paradis?

Poate Dumnezeu a aruncat cu har din cer
și norii s-au lipit de burta Lui,
iscând ploaie și torent,
golind străzile de praf și izolând oamenii în case.

Artistul contemporan bea apă vie
dintr-un pahar de plastic, va rosti sfios copilul,
venin, ar răcni criticii din loje,
o seamă de cuvinte, ar spune povestitorul.

L-ar bea pe Dumnezeu cu grijă, pe-ndelete,
paharul strâns între mâini ca pentru rugăciune,
frământat cu o sudoare rece de om păcătos,
îndrăgostit la prima vedere, profesor întârziat la oră.

Ar sorbi încet cuvintele în silabe,
silabele în rime, rimele în imagini,
ca două clape de pian strivite
de iubirea muzicii divine.