Era târziu în gându-mi
Și primăvară-n lacrimi,
Dar ruptă din visare
Mă-nnămoleam în patimi.

Din flori de mult uscate
Tu îmi făceai coroană
Și se făcea deodată
Lumină la icoană.
Și se făcea lumină
În sufletu-mi pustiu
De ce plângeam atuncea...
Acum nici nu mai știu.

Iar că eu râd acuma...
Atunci nici nu credeam,
În tremurat de gene
Mereu mă-mpotmoleam,
Căci vai încă de-atuncea,
Eu, ploaie, te iubeam!