iată firimiturile, nădejdea stăruie

fărâmițată

erele glaciare chiar se măsoară

câte s-au strâns în peretele-acesta posac

râd, camuflez al tristeții capac

dureroasă pomadă zăpada

și zelul cu care-mi cade pe cap

cât să mai fie până la-nnodarea

poveștilor

ce necesară-i uneori o poveste

în care să crezi -hai să zicem-de luni

până sâmbătă seara,

talpa respiră cald petrecută de lut

metalul melancoliei dă trupului

luciul atât de plăcut al îmbătării de sine

când podelele râd în răsfrântă lumina

fructului sanctificat și mușcat de-un sărut

fără-ndoială, toate-ale lumii ajung într-un punct

totul se vrea scotocit și băgat în seamă

în infinit ingrat zăcământul cunoașterii

o durere numai a mea se-nfruptă din mine

umilită de seve

tot înainte dureri radicale, ofuri

medievale-n gheara posesiei, obsesiei,

(toate fir-ar să fie-n progresie)

vanitatea nu le mișcă pe toate din loc

dar nu e vorba desigur numai de asta-n

craterul câtor repetabile palme fizice,

metafizice cum

adevărul scapără rar și blând

ca surâsul unei semințe-n adânc

care-a visat sub zăpadă

mugurii pofticioși de lume-ai pădurii

eu-încăpățânat-melancolica

mă împresor și cu țăndări de

vânt...