S-a aștenut praful de mult
Pe rafturi. Eu într-un ungher,
Cobor în mine să ascult
Vocea bunicului, dulgher.

Privesc și-aud câte-un suspin,
Din fiecare lemn uitat.
În bancul vechi, ros, nu puțin,
Carii adânc s-au strămutat.

Păienjeni, pânze-au aruncat,
Năvoade vremurilor vechi.
În locul lor au înghețat
Ciudate scule neperechi.

O roată ce-ar fi fost de car,
Neterminată stă și-acum,
Că n-a mai fost în sat măcar
Un lucrator pe-același drum.

Un trunchi cioplit de mâna lui,
Din poartă parte-ar fi făcut.
Stă rezemat, că altul nu-i
Să-i știe rostul din trecut.

Și câte case-a ridicat,
Atunci, cândva. Acuma ce-i?
O amintire. Da-i păcat.
S-a stins în rugi, într-un bordei.