tăcerea ta a încremenit o balanță
păsările nu s-au mai ouat un timp, femeie,
se văd suflete rătăcite – timpul își pierde însușirile,
la celălalt capăt dimineața e o oglindă
pe spatele celui ce pleacă
pășesc cu grijă spre moarte
parcă pe mine însumi m-aș simți sub picior
tot mai mare tot mai mare
pînă ajung să îmi fiu măr pe creștet
și propriul arcaș. îți amintești cît te-am iubit?
s-a făcut lemn uscat plînsul meu de bărbat singur
te va trezi îți va sparge ferestrele
înainte de cîntători cînd iuda
își numără arginții din coada păunului