Am văzut cerul topindu-se într-o mare de lacrimi
Când mi-am dat seama că nu mai pot fugi de sarcini
Și toți îmi spun că nu mai sunt un copil... sunt mare...
Toate visele mele au încetat să zboare.
Le-am închis, pe rând, într-o cutie ordinară,
Le-am aruncat într-un colț și le-am lăsat să moară.
Eram o împletire de speranțe și vise:
Eu mă lăsam adormit, ele se lăsau scrise.
În final, a mai rămas o făptură ciutită,
Cu goluri și răni adânci, bolnavă și lovită.
Oare azi am ucis o parte a sufletului meu?
Asta era legătura mea cu Dumnezeu?
Sau m-am lăsat înșelat de paraziți nevolnici
Cărora le-am dat puteri și mi-am făcut sfetnici?
Atunci umbra aceea fără formă și culoare...
Sunt, de fapt, eu, care m-am ascuns de viață și de soare.