Noi stim ca unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o para
nu stim cât face.
Stim ca cinci fara patru fac unu,
dar un nor fara o corabie
nu stim cât face.
Stim, noi stim ca opt
impartit la opt fac unu,
dar un munte impartit la o capra
nu stim cât face.
Stim ca unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cât facem.
Ah, dar o plapuma
inmultita cu un iepure
face o roscovana, desigur,
o varza impartita la un steag
fac un porc,
un cal fara un tramvai
face un inger,
o conopida plus un ou,
face un astragal...
Numai tu si cu mine
inmultiti si impartiti
adunati si scazuti
ramanem aceiasi...
Pieri din mintea mea !
Revino-mi în inima !


E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
tampla de stele, pâna când
lumea mea pbelunga si în nesfarsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pamânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.

Ma culcasem lânga glasul tau.
Era tare bine acolo si sanii tai calzi îmi pastrau
tamplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile si apele care ti-au
cutreierat
noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Ma jucam cu palmile în zulufii tai.
Erau tare indaratnici
si tu nu ma mai bagai de seama.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blandete.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Ma culcasem lânga glasul tau si te iubeam.

De mult negru ma albisem
De mult soare ma-nnoptasem
De mult viu mai mult murisem
Din visare ma aflasem
Vino tu cu tine toata
Ca sa-ntruchipam o roata
Vino tu fara de tine
Ca sa fiu cu mine, mine
O rasai, rasai, rasai
Pe infernul meu, un rai
O ramai, ramai, ramai
Palma bate-mi-o in cui
Pe crucea de carne
Cind lumea adoarme.

Când ne-am zarit, aerul dintre noi
si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi,
pe care-o lasa sa-l strabata.
Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,
unul spre celalalt, si-atat de iute,
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse-n minute.
As fi vrut sa te pastrez în brate
asa cum tin trupul copilariei, in trecut,
cu mortile-i nerepetate.
Si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut.

N-ai sa vii si n-ai sa morti
N-ai sa sapte intre sorti
N-ai sa iarna, primavara
N-ai sa doamna, domnisoara.
Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost si astru
si incest ai fost, prea cast.
Uite-asa ramanem orbi
surzi si ciungi de un cuvant.
Soarbe-ma de poti sa sorbi
"S" e rece azi din sunt.

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Vartejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pamânt,
numai ca sa privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvant,
ca pe sub laba unui leu alergand.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape vazut,
structura materiei, de la-nceput.

Si vine toamna iar
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata sa gustam
cu miere-amestecat veninul.
Doi suntem gata s-ajutam
brandusile ardorii
sa infloreasca iar în noi
si-n toamna-aceasta de apoi.
Doi suntem, când cu umbra lor
ne impresoara-n lume norii.
Ce ganduri are soarele cu noi -
nu stim, dar suntem doi.

Setos iti beau mirasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amandoua, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: "Mi-asa de dor de tine!"
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamânt.
Femeie,
ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea - vesnicii

Iubesti - când ulciorul de-arama
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamna,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubesti - când suava icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înramata ca-n rana
stravechiului verde copac.
Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti sa culegi printre umbre
balaiul surâs al comorii.
Iubesti - când simtiri se desteapta
ca-n lume doar inima este,
ca-n drumuri la capat te-asteapta
nu moartea, ci alta poveste.
Iubesti - când întreaga faptura,
cu schimbul, odihna, furtuna
îti este-n aceeasi masura
si lava patrunsa de luna.

Frumoaso,
ti-s ochii-asa de negri incat seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
ca ochii tai, adanci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste vai
si peste munti si peste sesuri
acoperand pamantul
c-o mare de-ntuneric.
Asa-s de negri ochii tai,
lumina mea.

"Intelepciunea unui mag mi-a povestit odata
de-un val prin care nu putem strabate cu privirea,
paienjenis ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.
Si-acum, când tu-mi ineci obrajii, ochii
în parul tau,
eu, ametit de valurile-i negre si bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din parul tau -
si strig,
si strig,
si-ntaia oara simt
intreaga vraja ce-a cuprins-o magul în povestea lui.