toată lumea râdea
„e băiat e băiat” Eram singurul care plângea
azvârlit într-o umanitatea stearpă ghidată după horoscop
încercam să rămân drept
mi-aduceam încă aminte de lipsa inerției și-a gravitației
de lipsa de timp de uniformizarea trăirilor
plângeam
eram singurul care regreta nașterea

cu picioarele strâmbe
cu ochii scoși din orbite și cu mâinile rupte deveneam un profet
micul om frământat în excremente
cu sufletul împânzit de amintiri de-a fi
de-a fost de-a urma să fie
micul eu sculptat în secunde în analfabetizări și variante nocturne
deveneam șansa prostimii adunate la picioare cu vicii

toată lumea plângea
„a murit – șansa noastră” eram singurul care râdea
fugit ca un laș dintr-o umanitate perversă scuipată din ghetouri
îmi asumam libertatea unei sinucideri
râdeam
îmi reveneau amintirile din joaca cu dumnezeu
deveneam clipă ploaie speranță
eram singurul sătul de-atâta umanitate