Hoinar sprințar, pe Olt învolburat plutește gândul
ca un Lotru, peste Rude, la casa părintească.
Domnesc acolo, doi înțelepți încovoiați de vremuri,
ce-i dau binețe-n prag, dorind să-l găzduiască.

A lor privire tristă, spre culmea Coziei îndreaptă,
căutând băiatul dus în lume, să-i spună că-l așteaptă.
Dar gându-i nestatornic gând, ca visul din poveste,
nu are forma unui trup, părând că nici nu este.

Oprește Timpul la taifas, în vârf pietros de Þurțudan,
plângând cu stropi de rouă peste livada dată-n rod
și de pe claia înnegrită, clădită-n urmă cu un an,
culege cu privirea, copilăria risipită printre flori, pe Pod.

Se-ntoarce ager sus în Coastă, pe huma de la Curmătură,
pas de uriaș întinde-n Vultureasa, sărind o Curătură,
întinde din poloage pod, pe-ntinsul Pleșii de la Chică
și ca un Atlas loviștean, oțelul coasei peste umeri îl ridică.

Dansează fulgi de amintiri peste grădina troienită,
pe masă lângă focul viu, o țuică fiartă-i pregătită.
Ar vrea costrei s-arunce-n ieslea vacii, peste omăt la oi,
dar zorii îl grăbesc să plece, să nu-l doboare dorul de Brezoi.

Afară-i ger cumplit, dar tot mai cald în suflet la părinți
și obositul gând, voit se rătăcește prin locuri dragi, natale.
Sfios șoptește o rugă de iertare, bătrânilor cu chip de sfinți,
ce încă își așteaptă fiul, înlănțuit pe-a vieții cruce, de intrigi
și politicale.

( din volumul Politicale)