Dimineața:
Perdeaua unduind de răcoare,
Gândurile deasupra noastră,
nesosite din somn,
Mâinile încă goale
de inelele zilei,
Trupul abia lămurindu-și
conturul,
Ochii încă orbi
de cealaltă lumină.
Dimineața,
încă o zi ne intră pe fereastră,
plutește în aerul
cu miros de alte lumi,
ne învăluie
și încet devenim iar noi.
Intrăm în forma de ieri
a hainelor noastre,
Călcâiul îl așezăm
pe-adâncitura
aceluiași călcâi.
Dimineața,
aburul cafelei ne mai dă
un tainic răgaz,
al nostru cu noi.
Apoi ziua cea nouă
ne înghite cu totul,
Se alcătuiește prin gesturile noastre,
Se încolăcește în inele pe degetele noastre,
Se bucură, se întristează se zbuciumă
odată cu noi
Si, la fel, obosește.

Seara,
cu gândurile întoarse înapoi
mă întreb cu neliniște:
Oare nu timpul ne trăiește pe noi ?
Cine cui se dăruiește?