O oră în care mor,
O oră în care dreptele stabile ale minții mele,
care-ar fi trebuit să-și urmeze cursul logic, paralel,
se intersectează în punctul fix S,
suferința acră, singurătatea mută.
Mai există origine?
Căci dacă ar mai fi, zona pozitivă ce se destramă
și-ar regăsi liniștea,
locul geometric - un cerc.
Cât de dure-mi sunt limitele
acestui cerc blestemat!
Plecând în cruntă călătorie
printre pătrățele punctate,
trec de axa ordonatelor
și mă trezesc într-o oază...
Straniu simt seninătatea.
Mă adun în (-1,+1) și colorez pătrățelul
cu albastru.
Negativ îmi împânzesc multe drepte mai mici
care își reiau cursul paralel,
fără punct fix, fără loc geometric.

Ce înseamnă acest chin ?
În fiecare zi, un drum nevoit
într-o singură oră!

O oră în care mor,
O oră în care eu, refugiatul, mă arunc în culoarea pătrățelului negativ.
De ce trebuie să îndur o oră pe zi,
agonia limbii mele?
M-aș ascunde într-un cub de metal,
un loc geometric mai sigur,
să vină ora și să nu mă găsească.
Cât aș mai rânji sfidătoare!
Sau...m-aș putea plimba ca un acrobat,
însă nu pe-o sfoară,
ci pe-o mediatoare,
cățărată pe-un monociclu...
aș fugi de ora morții
și m-aș piti sub simbolul unghiului drept.
Ce vicleană sunt!

Dar sunt aici,
în fața instanței
și ora îmi fixează spini în tâmple.
Nu pot sări, nu mă pot ascunde,
punctul S ia locul pătrățelului albastru.