dintre toate minunile de pe Pământ

am ales viciile pentru a fi fericit

îmi este frică să te strig

ecoul mi-a știrbit de-atâtea ori imaginația

am trudit pentru dragostea ta, femeie,

o eternitate de cuvinte, puse cap la cap

ca un pod peste râul ce izvorăște

din adâncul inimii

singurătatea inventează fantasmagorice universuri

trăiesc printre iluzii îmbrățișând ecouri

o amintire se-ascunde într-un gând exilat în uitare

mă ghemuiesc între pereții visului claustrofobic

pe-alocuri izbucnesc într-o tăcere fără margini

mă-ntreb de ce îmi ține umbra de urât

de ce nu pleacă, să tragă cu urechea

la ce se spune despre

mântuirea mea

sclavia-i chintesența puterii distructive

până și Dumnezeu s-a născut bătrân

doar un singur lucru îmi rămâne

să mă îngrop în consternare

să mor fericit pe limba

mieilor