Pe margini de file tipărite
Cu dinții în limba altuia,
cu câte o pungă de lapte înghețat
în echilibru pe spatele fiecărui cot și
cu tăieturile săpate în spatele încheieturii
cusute cu bandă adezivă furată
din cauza funcționării fără scop a pistonului,
am să-ți scuip pe bărbie și
am să te bălesc între degete
numai pentru că țigarea se stinge mai bine
în borcane cu apa robinetului de unde
te-am auzit țipând între două râsete
pe când îți vedeam literele pe care le-am imprimat
ascunzându-ți un ochi sub pleoapa unui alt câine
deși ai putea să ai trotuar spre oriunde
fără să spargi hainele uzate marțea
numai după ce au fost înlocuite cu un dulap
când soarele e la loc său deși e noapte
și tot ce circulă între un exterior oarecare
și un interior atribuit se cere a fi lubrificat de
un curcubeu de întuneric și culori de lumină,
chiar dacă ceașca își vomită cafeaua
într-o gură oarecare la îndemână
iar când vii să-ți îmbraci
cea mai bună pereche de chiloți.

Bobul de neghină
Toți sunt atât de murdari
și nimeni nu se spală...

Să spui rugăciuni
sau să citești ziare?

Ar trebui să cânți
atunci când culegi pietricele.
Ar trebui să plângi
numai când scrumierei
i se sparg bubele cu puroi,
iar scrumul și chiștoacele
se împrăștie prin cameră.
Ar trebui să urli
în loc să pui pansamente
pe rănile caloriferelor.

Când îți vorbește devi zid.
Când îi vorbești devine zid.
Vorbele sunt ciocănele de jucărie
ce se izbesc în neștire de pereți,
ca niște muște închise sub cutie.

Pe stradă, toți sunt închiși
în camere cu ziduri de cărămidă,
dublate de alte ziduri din beton armat,
înconjurate cu sârmă ghimpată
și șanțuri cu țepușe,
toate fiind menite
să protejeze un bob de neghină
atât de mic încât se pierde în praf.

Toți sunt atât de murdari
și nimeni nu se spală...
Pe apa râurilor plutesc unghii smulse,
din robinete curge numai rugină...

Paralele urgente ca și
Injectându-și zilnic enciclopedii
de propoziții spuse în lipsă de altceva,
suflecându-și prioritățile,
cumpărând metri cubi de camere,
tăindu-ți calculat cu forfecuța pentu unghii
emisferele din punga rigidă sau nu,
când de fapt vreau numai să-ți violez gura

Poartă lentile colorate când ochii ți se îndeasă în orbite.

Bea apă când ochii vor să se scoată din orbite.

Justificând pagina goală din farfuria frigidă,
insistând să aleagă muzica pentru,
adunând ceară în cutiuțele altor țigări,
scriind versuri pe capace de borcane,
nevrând să folosească pături ca cimitir
pentru vitaminele unturii cleioase,
când de fapt vreau să-ți violez numai gura

Uită tot după fiecare moarte din orice minut
proporțiile fiind aceleași mereu
căci te-ai născut din ce vezi de pe canapea.

Camera goală
Scaune se-nvârt mereu în jurul meu,
o scrumieră plină cu așchii arse
își vomită florile veștede,
ferestrele îmi aruncă în cameră
bucăți de ziare vechi,
o lingură năpădită de furnici
s-a încurcat între câteva cioburi,
vreau să uit ce voi face ieri,
vreau să uit ce am făcut mâine,
vreau să uit de unde am căzut,
vreau să uit pentru ce bat atât de calm
cuie strâmbe în pereți…

Lemnul podelei se cațără pe mine,
becul își lasă spuma sticloasă
să-i curgă în picături lipicioase,
golul camerei în dezordine
se scurge pe pereții plați,
rafturile își sinucid cojile de pâine uscată
tăindu-le mărunt cu ramele ochelarilor,
nu-mi aduc aminte de tine,
nu-mi aduc aminte de mine,
nu-mi aduc aminte dacă am spart ceva,
dacă papucii sunt ai mei sau ai altcuiva,
dacă peretele era alb sau altcumva…

Nu e nimic înăuntru,
nu e nimic afară,
nu e nimic…

Obișnuitul celălalt
Devenind o cârpă murdară
înșelându-se în fiecare zi
în care își minte minciunile
sperând să fie cândva în așteptare.

Numai dacă sora mea ar fi fost fratele tău.

Pe când altcineva caută numai
să se cuibărească la umedul cald
refuză obiectele schimbate în altceva
speriindu-se de prezenta cădere în așteptare.

Numai dacă tatăl meu ar fi fost mama ta.

Incearcă să-și înceapă orice zi
trezind și pe alții când se mișcă
după somnul nopții în care iarăși
a fost obligată să ajungă în așeptare.

Numai dacă mama mea ar fi fost tatăl tău.

Ceai
ceaiul din părul meu,
umblând aiurea…
ceaiul din părul meu,
așteptând…
ceaiul din părul meu,
șoptind culori…
ceaiul din părul meu,
înghițind pastile…
poate aseară era vară,
poate nu-mi aduc aminte,
poate ploua și strada era goală…
poate nu era nimeni,
poate n-am făcut nimic,
poate am căzut și m-am înecat…
ceai scurgându-se
din păr pe umeri,
de pe umeri pe palme,
picurând din vârful degetelor
pe asfaltul umed,
amestecându-se cu apa ploii…

Mers polifazic
Velocitatea mirosului aerului viu din fotografie
se adună înspre un chibrit stins
cu picături de pe tinicheaua unei conserve
între tonuri ce-și pierd uneori echilibrul
într-o alunecare de o comă sau două
uneori urcată, alteori coborâtă,
pentru comunicări ratate în pisici rase
la un grad îndepărtat al camerei,
și nu mai lipsește decât
un Si diez de o cincime,
monofonia fiind o polifonie
fiindcă unde cel mai vârf al acului
e un întrerupător și orașul născut din jurul său,
ochiul și urechea sunt comutative.

Iar acum te ținem sub medicamente pentru
teoretica pastilă de bandă plasticată
a ușii închise peste orice pierdere în ochi,
astea fiind o fotografie cu patru dimensiuni.

Timp aproximativ
Ieri a fost și azi, și mâine,
mâine a fost și azi, și ieri,
ambalat frumos într-un luni continuu,
la fel ieri, la fel mâine,
azi nu mai contează,
azi trăiesc și ieri, și mâine...

Mâine va fi ieri,
ieri a fost mâine
îngropat în asfalt spart,
închis în beton crăpat,
acoperit cu sticlă și fier ruginit,
aștept să vină azi...

Continui să încurc azi cu ieri
și ieri cu mâine,
care va fi azi,
la o oră pe care nu o știu,
pe care o aștept de mult,
sau poate doar de câteva clipe...

Aștept să vină mâine,
să-mi aducă ziua de ieri,
căci azi nu-mi aduc aminte
dacă a fost mâine,
sau dacă va fi ieri,
sau dacă nu cumva a murit...

Am uitat, sau ieri n-a fost azi,
am uitat, sau ieri a fost mâine,
sau poate n-am așteptat destul,
sau poate n-am uitat numai eu,
am uitat și oamenii nu-și amintesc să-mi spună,
am uitat și mă târăsc inconștient pe asfalt...

Aștept să vină azi,
chiar dacă a venit deja mâine,
chiar dacă va veni numai ieri,
chiar dacă nu va mai veni,
aștept de ani sau de zile,
aștept de ieri sau de mâine...

Azi la fel cu mâine,
mâine la fel cu ieri,
azi ca totdeauna,
îmbibat în betot și asfalt,
amestecat printre oamenii
care merg fără să-și amintească,
neștiind nimic și uitând mereu...

Ceilalți din cutie
în fiecare dimineață te trezești
cu furnici înfigându-ți-se în ochi,
insectă cu filet ce te afumă ca pe țânțari,
cu răzvrătirea extirpată
de cioburile auzite fugind
din călcâiul ochiului,
îți vor stinge mânerele cu pietre
pentru multe bobițe colorate,
în timp ce mama și tatăl tău
vor să-ți fie soția pentru care să robești,
asurziți de zgomotul de fond,
pe când încercau să-și înceapă începutul
telescopându-și fruntea spre voma ta lobară
iar cu dinții înfipți în măr nu poți să rămâi
și prea multe scaune pot fi mese
pentru ca să mai înțelegi ceva,
deși, atunci când câinii îți cântă,
toți viermii mei sunt obosiți
fiindcă singuri nu își mai ajung
vecinii de cutie fiind mereu aceiași
departe de întotdeauna duliei.

Obiect fără nume
Cad și mă scufund în nori,
Urc și ajung sub țevi…

Sunt verde și nu-nmuguresc,
Sunt uscat și-nfloresc…

Urlu fără zgomot,
{optesc zbierând…

Mă sufoc în camera-nghețată,
Tremur pe asfaltul topit…

Singur în mijlocul aglomerației,
Neizolat în singurătate…

Inconjurat de ziduri de hârtie,
Stau ghemuit, ascuns
Sub lumina coridoarelor întunecoase,
Așteptând ziua ce e demult răsărită,
Caut obiecte ce se găsesc peste tot,
Sting focul apei cu unghiile
Urc trepți ce coboară,
Pun aripi fluturilor,
Scriu pe foi deja scrise,
Culc vise deja adormite…

Copacul florilor ce fac aripi,
Zidul casei ce respiră fulgi de cer…

Fotografia altei cești
(pastel)
pasta de carton întinsă între
vergelele unei alte mâncărimi dintre
cuierele știrbe desprinse spre
fotografia nasului rozuliu.

ceara mutată pentru repetarea
unui început neterminat decât
în jurul firului unui telefon
dintr-o cameră cu lăzi depozitate.

ciocanul rămas fără cui pentru
scândura din clavicula unei insecte
adunată în metalul unei piulițe care
nu mai înțelege când ar trebui să plece.

nodul făcut pe batistă numai fiindcă
se place pe când ar crede că
rămășițele genelor de ieri nu se aud
prin apa zahărului îmbibat cu cafea.

Totul curge
Adâncindu-mă-n buric,
îmi găsesc urechea.
Privindu-mi ochii,
ies dintre oase.

%ncercând pereții,
rup ciocane...
Podeaua e sus,
tavanul e sub podea.
Nările sunt ochi adânci,
amprentele canioane...

Privindu-mi degetele,
cad printre unghii...
Pereții sunt de jur împrejur,
închid ochii:
totul e decor...
Oricât de viermănos
ar fi mărul ținut cu grijă în palmă,
acum pare curat și luminos...

Cu cât îmi era ceva cunoscut,
cu atât îmi e mai stăin acum...

Camera cu mirosuri
sivul creier glasvandat hectic
căci îmi voi cumpăra dureri de cap
sărutând scheunăturile mâinii chircite
și cântând în palmă cu nările anulate
între degete gărilor unde mor întotdeauna
iar asta mi-ar răspunde ceștii pentru care
îți luasem maxilarul din podeaua de deasupra
cum umbra își adună în jur penumbra
încât te uiți pe tine însuți înăuntru
și chiar dacă patul nu mai e acolo
ceașca ar vrea să te bea fiind aici ca un nasture
cusut de farfurie pe când te aștept
să-mi pictezi pe pupila învelită în bandaje
rufele cuiva stoarse până ajung praf țesut
pe masa schimbată în ambalaj de ploaie
după ce mai întâi a fost oricare altele
până și oglinda de câțiva ani
ce îți poate aduce pe față o alta
cu rădăcini smulse dintre șireturi,
cu tivul ușii scurtat cu apă pentru spălatul apei
atunci când vreau să auzi ce văd.

Somn în dulap
Sunt un bărbat îmbrăcat în femeie,
sunt o femeie îmbrăcată în bărbat
care aleargă îngrozit pe străzi,
care bate la toate ușile,
care urlă prin camere goale,
care zace halucinat pe canapele.

Sunt o femeie îmbrăcată în bărbat
care caută printre gunoaie,
sunt un bărbat îmbrăcat în femeie
care stă ascuns într-un beci mucegăit…

Mă-ngrijorează că nu sunt mințit…
Mă plictisește că nu trebuie să aștept…

Sunt bătrânul ce spală hainele fetiței,
sunt băiețelul ce arde hainele bătrânei,
sunt mirele ce taie nasturii hainelor miresei,
sunt mireasa ce descoase hainele mirelui.

Sunt mortul ce adună molii,
sunt moarta ce caută scame.

Nopți fără încălțăminte
%mi adorm nopțile pe trepțile unde
o scândură le apasă coastele
cu picăturile lumânării inundând scările
și mii de melci pierzându-și răbdarea.
Pielea bărbiei din care
semințele își împing cozile albe
afară ca să se înnegrească
în apa prăfuită de fumul aerului.

Obișnuiam să mâzgălesc pereți
în nopțile ce își dorm cearceafurile
pe când mă așteptam la ceva altceva
decât extragerea limbii adusă împrejur.

%n aici unde statuile se modifică singure
timp de patru-cinci ore la intervale neregulate
când îmi spun mereu așa cum mi se repetă
prin cuvinte nearanjate de nici o sintaxă.

Tot se încearcă să plouă vrând
să se chimizeze astfel azbestul ostil din care
vom construi mâine ziua de ieri dimineață
în care îmi vei spune ce ar trebui să simt.
Veselia fluturelui amestecată cu
lehamitea papucilor apăsând pe străzile grăbite
toate adunate într-o eprubetă
pentru un echilibru termic.

Scaunul își spune că e bolnav
fiindcă a vrut să aibe sistem osos exterior
și își repetă că e sub tratament
fiindcă n-a vrut să fie gospodină.

Punct împingându-se spre sferă
de sub albastrul vopsit în ruginiu spre
petele plate ce îmi inundă ochii cu scrumul
cuvintelor neînfipte în vreo sintaxă.

Substitut pentru canapea
Ea e un băiețel frumos.
Ea e un înger cu aripi de gândac
ce găurește lemnul ușilor.
Ea e un șobolan cu aripi de fluture
ce zboară între cărămizile pereților.
Ea e câteva firimituri dintr-un biscuite,
câteva dintr-o bucată de ciocolată
și câteva picături dintr-un ceai
închise într-un bec ce luminează tot timpul
în capătul unui coridor scufundat.
Ea se învârte prin camera goală,
calcând desculță pe lemnul aspru.
Ea se plimbă noaptea prin ploaie,
călcând desculță pe pavajul umed.
Ea sapă șanțuri cu o cană de metal.
Ea înnoadă sfori în jurul fumului.
Ea-mi desenează sfere în ureche.
Ea-mi picură ferestre în ochi
Ea-mi sărută în fiecare seară retina.
Ea nu lasă scrumiera să-i fumeze țigările.
Ea nu desenează pe foi de ziar.
Ea nu locuiește într-un borcan.
Ea nu cerne scame.
Ea nu mai înghite frunze.
Ea nu vrea numai lumânări.
Ea nu-și caută nume.
Ea nu e niciodată numai atât.

Călătorie spiralată în jurul țigării
Camerele se scufundă în întuneric.
Ferestrele se închid una câte una.
Vorbele își înghit zgomotul.
Paturile își întind cearceafurile.
Ochii își uită pleoapele.
Talpile nu mai apasă podeaua.
Frunzele sunt vii în țigare…

Strada își plimbă praful sub tălpile mele.
Trotuarele zilei și-au ascuns agitația.
Liniștea mi se scaldă în urechi.
Cerul întins îmbracă norii.
Frunzele copacilor cern lumina.
Buzele ochilor zâmbesc dulce fumului amar…
Firimiturile mele îmi acoperă hainele…

Bălțile sunt ferestrele străzilor de sub asfalt.
Mii de șoapte alunecă pe pereți.
Lumina își tremură aripile fluturilor.
Cutiile îmi șoptesc mesaje neînțelese.
Canapeaua respiră în locul meu…
Scrumiera îmi fumează țigarea…
Fumul curbează obiectele din jur…

Vântul își învârte frunzele uscate.
Praful îmi ascunde culorile.
Străzile strâmte îmi trimit apusul.
Ochii îmi adună scurgerea obiectelor…
Tacerea stinge țigarea speriată…
Secunda de aici nu se leagă…
Fumul se scurge spre flacără…

Străzile îmi lungesc drumul.
Lumina îmi alungă rătăcirea.
Albul fumului se strecoară pe sub uși…
Picurii jarului îmi văluresc fruntea…
Sunete se învârt apos spre tavan…
Culorile își omoară contururile…
Scrumul își uită fărâmarea…

Scările îmi coboară panta.
%mi uit camera din jur…
Caldura ferestrelor reci îmi adună degetele…
{oaptele scumierei nu aud urletele canapelei…
Pereții de cărămidă sunt chibrite și hârtiuțe…
Mă văd trăind intens panica scamei…
Mă ascund în umbra jarului…

Nu sunt aici…
Din asta m-am născut…
Nu aparțin acestui loc…
Acela nu sunt eu…
Acela de acolo nu sunt eu…
Cad și uit mereu…
Uit mereu…

Pictură în ulei de rășină
Scaune albastre căutând printre buruieni,
Căutând praful oglinzii lăsate în urmă.
Sertar gol rămas să numeroteze chei,
Să ungă încuietori și să lustruiască clanțe,
Uitând să împingă ușa pavajului.
Aparate cu ochi negri zâmbesc cu mine,
Iar țigarea trebuie că e capătul potrivit mâinii.
Fire blonde de păr cresc din
Jumătatea de chibrit ce plutește
Legată de becul din asfaltul
Ce iarăși s-a ridicat
Pe pereții străzii topite…
Tot ceea ce aveam,
Tot ceea ce am primit
Venea de aici…
Zâmbindu-și în mai mult decât destule nări,
Nu lasă pe nimeni să afle
Când se învârte în jurul semaforului,
Fiindcă și-a compresat pachetul de țigări
într-un disc cu reflexe de curcubeu
ce acum e purtat de valurile
jumătăților de cercuri decalate.
%ntunericul își năștea din ură
Pseudopode de amibă neagră
%nșurubând lentile în sticla becurilor,
Fiindcă pereții cei mai bine clădiți
Sunt îmbinați din hârtiuțe și scândurele
Atâta timp cât nu-i atingi.
{i frica se îndeasă în sertarele cu graii
Ca nu cumva mațele să ți se scurgă încet
într-o altă pungă nepotrivită lor.

Numărând copiii obiectelor
Sunt ceasuri care sapă-n pereți,
sunt unghii ce se rod singure,
sunt obiecte îngrozite ce nu pot fugi,
sunt mâini care nu mângâie
nici un gândac cu aripi de hârtie colorată,
nici o pasăre fără pene și cioc prea greu,
nici un câine cu blana din fire de iarbă.

Gardurile înalte de cărămidă
între care a rămas uitat
un copil nou-născut dintotdeana
cu pleoape prea lungi, învelit în ziare,
pierdut în ploaia ce cade mereu
din miezul unui măr neînflorit
pe care nimeni nu-l înnoadă.

Iar lângă chiuveta unsuroasă,
ce tocmai naște dintre valuri de puroi
o sferă moartă din noroi mucegăit și scrum,
un bătrân ciung, cu pielea lividă,
atârnând pe el, fără fir de păr,
smulge strângând din dinți cu ură,
nasturii unei cămăși ce se destramă…

Cuvântul saltea
(binecuvântare)
{i când sunt singur,
te târăsc după mine pe străzi,
pe asfaltul ud și rece
doar ca să nu uiți că nu poți
să mă lași în ploaie…
{i peste ochi îți zboară umbrele albe
ale cearceafurilor negre…
Firește că tot astfel făceai și atunci,
dar nu abișnuiai să te încurci,
ci te alungai la fel cum
îți traduci singură minutele…
La ce ai vrea să mă gândesc?…
Frigul să-ți țină de cald,
zăpușeala să-ți facă răcoare,
iar ziarele să te ajute să aduni
scaumele scaunelor din care
să storci picuri de uitare continuă…
Dar privește-mă cum zâmbesc
căzând înspre albul megrului…
Lasă-ți ceaiul să-ți asculte ochii,
iar eticheta să ți-o aducă
firicelul de scrum crescut din orice fum
rătăcit în cutia scrumierei ghimpate…
Lasă-ți toarta ceștii cu nuanțe
să-ți absoarbă degetul încărcat cu ierarhii…
Dar iartă-mă când continui să râd…
{i dacă ajungi melc,
alege-ți un trombon drept cochilie…
Dar noi îți iubim orice cartof
fiindcă îmi beau încă de la început
fotografiile din tine, din toți…
Dar bineînțeles că mi-ar place să ascult
cum somnul îți adâncește suflat negrul nărilor,
fiindcă oricine iubește zugrăveala
domnului femeie ce se adoarme numai cu
beția din cilindrul titirezului ce-și dorește
numai să devină echipamentul meu…

Liniște strident uscată
Tavanul e prea plat în întuneric,
liniștea e strident uscată,
totul e prea mort, prea fix…
Nimic nu mișcă…
Dimineața nu mai vine.
Dimineața a murit.
Dimineața nu există.
Dimineața e o abstracțiune.
Singurul lucru viu în deșertul negru,
fixez tavanul mort,
simt cum timpul moare încet,
simt cum rămân doar eu,
prea lucid și prea atent
pentru camera moartă,
pentru camera fără timp,
pentru camera uscată și fixă…
Gândurile nu mai pleacă niciunde,
stau atârnate de tavan…
Ideile s-au înmormântat singure în lemnul podelei…
%nghesuit de mobila strivită
sub aerul îmbibat de liniște violentă
vreau mereu să se facă dimineață…
Dar dimineață nu va fi nici azi, nici mâine,
ci va fi mereu noapte…
O noapte lungă, infinită,
înecată în liniștea stridentă…

Violoncelul dezacordat sau Agitația destrămărilor
%mi voi aminti mereu de ferestre,
ca și cuiele ce-și aleg farfuria
pe care o vor țintui de masă,
ca scaunele împlântate în hârtiile
ce-și plâng dintotdeauna degetele tăiate,
ca ochii peștilor morți
ce iubesc foamea pereților,
ca alergătura gândacilor
născută din asfaltul
în care stau înfipte aleator
o pădure de linguri și furculițe
din carne mucegăită
printre care oameni cu căni sparte
așezate în grabă în locul capetelor
pierdute în despicăturile pământului
se chinuie să salte cu scaunul
ce, crescut din ei,
geme dintotdeauna după agitația destrămărilor…

Nu voi uita ferestrele
nici dacă zvârcoleala câinilor înjumătățiți va înceta,
nici dacă mâinile își vor mânca singure degetele,
nici dacă picioarele ciopârțite nu vor mai atârna
din tavanul ce-și plânge neputincios
convulsiile viermilor ascunși sub tencuiala crăpată,
nici dacă buricul-ureche va sorbi în el
toate șoaptele pleoapelor
ce acoperă tremurând becurile
în noaptea îngropării ușilor
sub straturi groase de mâl împuțit
pe care l-au scos de sub podeaua putredă
unghiile smulse din gâtul
plămânilor despicați
ce zac sufocați pe gresia rece
mânjită cu mocirlă puturoasă,
de sub care se aud acordurile scârțâit apăsate
ale unui violoncel dezacordat…

Marginea unei alte lumânări
(desen opțional în cărbune)
Cum ar fi dacă
limba nu s-ar mai devora singură,
dacă nu și-ar mai sfârteca singură carnea,
dacă nu și-ar mai scoate dintre intestine
antebrațe cu palme la ambele capete,
ce caută cu degete tremurânde
să o smulgă din rădăcină
și să pună în loc o aripă de gândac
găsit mort în miezul unor ochi orbi…

Cum ar fi dacă
pe trupul lebedei moarte n-ar mai crește dintre pene
buzele uscate ale unor guri sângerânde,
guri cu limba sfârtecată,
guri ce se zbat urlând spre ceața putredă a mlaștinii,
vrând cu disperare să se smulgă
din carnea lebedei deja năpădită de viermi
și să fugă spre marginea unei alte lumânări
în care să-și sape cu dinții morminte…

Cum ar fi dacă
florile n-ar mai fermenta acru
în mugurii putrezi ce cresc pe copacul uscat
ale cărui rădăcini mucegăite urlă plângând
spre flăcăruia ce se pierde înghițită
de gândacii crescuți de sub unghiile
pereților năpădiți de igrasia acră
ce scuipă mereu alte bucăți de sfoară
ce sugrumă încet toate intestinele limbii…

Cel care stă pe canapea
Eu sunt un om, un complice, un intrus, un prieten.
Eu sunt eu.
Eu sunt albastru.
Eu sunt copacul.
Eu sunt aici.
Eu sunt cutia închisă într-un numar nesfârșit de cutii.
Eu sunt un vecin, un străin, un coleg, un necunoscut.
Eu sunt o amintire.
Eu sunt cel care s-a oprit înmărmurit în mijlocul străzii.
Eu sunt puzderia de cabluri ce se împrăștie în tot orașul.
Eu sunt cana cu cafea, țigarea și scrumiera.
Eu sunt șirul nesfârșit de trepți.
Eu sunt unul dintre firicelele de tutun ce ard acum în capătul țigării.
Eu sunt ghemuit în capătul unuia dintre multele coridoare
ale unei clădiri imense construită undeva în oraș
de un arhitect necunoscut.
Eu sunt fumul albastru ce se ridică în unduiri moi.

Eu sunt cel care zace pe canapea.
Aerul e muzică.
Privesc fix.
Nu văd nimic.
Nu sunt în cameră, pe canapea.
Nu mișc.

Nu mișc…

Cer îngropat
Diminețile îngropate în ceața putredă
când bucațile de câini
se îndârjesc cu disperare,
scheunând îngroziți,
să se desprindă din
asfaltul ce i-a născut,
când oamenii își caută fețele
zidite în pereții
din crăpăturile cărora
se târăsc afară
viermi putrezi, încă vii…

Diminețile violete
în care anusul palmei
se lărgește rotund
ca să lase gândaci amestecați
cu fecale să iasă afară,
la lumina moartă
și să inunde silit
toate ferestrele deschise
de intestinele unsuroase
ce se scurg fără oprire
din caloriferele găurite de rugină…

Diminețile ce scuipă fiere veninoasă
peste oamenii mâncați
de miile de guri băloase
ale propriilor lor haine,
peste oamenii ce se zbat
sufocați între mobile,
peste oamenii ce fug pe trotuarele
pe care gem scaune pline de răni canceroase,
peste oamenii ce privesc cu ochi goi,
gemând slab printre buze,
spre cerul îngropat între nori…

Simultan
Cu stomacul ce și-a lăsat în loc un gol oarecare,
ajungând să se deschidă în aer
și să se îndrepte în albul plat
al farfuriei de pe care mâncarea,
abia întinsă în lipsa gurii,
se schimbă scurs de la sine
în urină și fecale fără ajutorul
vreunui intestin dintr-un altcineva.

Cu două extreme oarecare
închise ermedic în 1300 cm³ inexacți și gri
ieșind înspre oriunde printre buze și dinți
după îmbibări succesive ale straturilor
cu două maluri ale unei despicături fără capăt,
o zgârietură fără sângede pe o față a oricărui deget,
maluri mereu mișcându-se și mușcându-se
pentru dezsincoparea mersului.

Cu limba devenită un anumit deget oarecare
ce se îndeasă mijlociu alungit de folosință
prin împotrivirea florii cănoase
care absoarbe fiind pâlnie fără stomac,
care se strânge fiind menghină vomândă
urând orice și-ar accepta ca îmbrăcăminte
și iubind orice și-ar refuza ca încălțăminte
numai ca să-și se amplifice mobilierul

Cu trenul trecând printr-o gară oarecare
avându-și înăuntru locomotivele
și zeci de vagoane odrasle diferite
pentru fiecare ramură desenată în gri
a copacului de pe cortexul
unei hărți rutieră detaliată
trenuri ce trec printr-o infinitate
necunoscută de gări pentru trenuri sau nu.

Televizor
(pictură calmă cu patru dimensiuni)
Agitația milioanelor de nuanțe
dintre alb și negru, fără acestea,
din continuuul zârâit gol
peste care se plimbă calm
și gros o bandă plată ce,
borcan pentru zbaterea insectei
închisă ca momeală,
nu aude nimic din jur
prea ocupată să-și plimbe traseul calup
prin fața privirilor ce așteaptă,
blocate într-o dilatare
a secundei confundate cu milimetrul,
când obiecte sunt decor până le atingi
în calmul golului cald
din materie solidă și rece,
cu picioarele desculțe,
cu haine simțite ca fiind ele înseși,
cu saltelele ce primesc scafandri,
cu aerul din paralelipiped
inundând urechile ca fiind muzică,
și luând orice obiect drept televizor.

Aici găsești aceleași cești
întotdeauna cu torți schimbate
și cu cafeaua îndulcită altfel.

Punct oval
Apa își fură nodurile ferestrelor.
Aerul își sugrumă lumina camerei.
Pământul își dezgroapă arsurile vocii.
Focul își ascunde cearceafurile vopselei.
Ceasurile cheamă mereu.
Ceasurile smulg becuri.
Ceasurile urlă în gol.
Ceasurile înghit aripi.
Apa își cerne scamele sticlei.
Aerul își soarbe unghiile mesei.
Pământul își taie scările palmei.
Focul își adoarme nasturii ușii.
Ceasurile cheamă mereu.
Ceasurile smulg becuri.
Ceasurile urlă în gol.
Ceasurile înghit aripi.
Ceasurile destramă punctele
ce întind încuietoarea
între ochiul și gura
cutiei fără podea.
Iar sub un cer plat,
menghina sufocă cilindrul
înăuntrul căruia zeci de melci
își lasă urmele băloase
să inunde ceara lumânărilor
pietruite de ciupercile mesei
pe care genele pleoapei smulse
își plimbă gemetele muribunde.

Contur
Cuiele cad ca ace pe podea.
Cuiele nu se-nfig în pereți.
Cuiele își caută palmele pe tavan.

Scamele sunt gândaci diformi
ce se cuibăresc în adâncul ochiului
unde se vor zbate cautând ieșirea,
iar așchii se vor înfige în galeriile
ce străpung pupila arsă de ceara desprinsă
din vârful unghiei înnodate de limbă.

Degetele scrumului mestecă aceleași nări
pe care le arde apa pragurilor fară albie
din care valuri de ace se scurg
spre marginea unei catarame fără sfori
strâns încolăcită în jurul coridorului
ce își conduce sertarele înspre altundeva.

Conturul florilor își pierde umbra
furând culorile stâlpilor aliniați
de-a lungul palmei fără degete.

Vopsea scorojită
(pictură în ulei)
Cafeaua amară
îți plânge din ochii văruiți
în care un fluture
se zbate idiotizat.

Acasă îmi zac
scrumiere pe podea
pline cu aripile robinetelor
pe care le-ai ars ieri.

Iar în camerele goale,
doar un ursuleÈ› de pluÈ™
cu un ochi rupt
și cusături ce se destramă,
cu cârpe umede, mucegăite
în locul labei smulse.

Săruți ferestre închise,
mângâi pereți aspri…

Podele îți cântă mai apăsat
aceleași acorduri zgâriate,
fumul țigării nu-ți mai apară
ochii obosiți de lumina rece…

Obiecte ce nu sunt aici, cu ele însele
Asfaltul spart se-ntinde pe sub picioare...
copacul primește între șanțurile scoarței sale
stânca ce se ridică înspre vârful conului răsturnat
printre norii roșietici ai apusului
împreună cu fumul jarului ce arde
frunzele ce se încolăcesc în spirală
în jurul noapții din miez de zi nu te lasă
printre degetele ce se mișcă încet către
pământul ce se-ncovoaie la apropiere
uitând de ordine și de secunde...

confuz învăluit în umbra soarelui,
spart pe podea tavan pentru alte saltele
cufundat între scrumieră și masă,
acoperit de dopurile pentru astupat ploaia...

Zahărul apei cu gust de cafea
{i fiindcă din gâtul cu camerele
cele mai plăpânde ale ceaiului,
nisipul limbii își cheamă
flegmele aerului învârtit în titirezul
smuls dintr-o rotiță a ceasului
urcat și coborât - în fugă de dealuri și văi
născute de un fir - de capacul borcanului
văzut de unde biscuiții își înghit judecătorii
și unde numai farfuria sătulă
poate să iubească furculița flămândă
de scrumiere pline de firimituri și scrumul
dopului care se fumează zahăr.

{i fiindcă ferestrei i se dă dintele
cel mai plăpând al ceaiului,
cămașa piuliței făcută mecanism
împreună cu șurubul ce-și caută
pernele pe coridoarele făcute
curbat și drept - în căutare cu sfere și cuburi
născute de o topire - de obiectele dintr-o linie
văzut de unde judecata își alintă biscuiții
și unde numai ce e aici
poate să absoarbă albul distanțat
de maroniul pânzei compresate cu scursorile
dopului care se bea zahăr.

Operații de înlocuire a buricului
Când mi-e frig mă învelesc cu ziare.
Când mi-e somn îmi tai pleoapele cu lama.
Când mi-e foame îmi înghit buzele.
Când mi-e sete las cănile să-mi înghită degetele.
Când nu sunt capabil aleg colțuri.
Când sărbătoresc ceva aleg una bintre cafele.
Când e urgent folosesc deseori cârpe.

Când în urechi nu îmi mai încap
Tacâmurile pistonului albinei,
%mi agăț limbile între muște,
Iar sfera își topește cubul numai
Aruncând fântâni peste camerele
Oamenilor ce se înmormântează
Zilnic în ei înșiși îndesat.

Când ochii nu își mai primesc în gazdă
Coridoarele ce mâzgălesc aritmic foi,
Ci freacă cuțitele până la ejaculare
Din cauza apei numărate ce scuipă gânduri
%mpletitoare de degetele pentru crăpăturile ochilor
Deși, scoțând chiloți din buzunare,
Mă însănătoșesc în fiecare zi.

Când îmi transpir foamea ce m-a lăsat prins,
Structura optică alocată gardului
%și rupe zilnic piciorul din claviculă
Pentru ceea ce s-ar fi vrut a fi
Ciorapi crăpați între dormitoarele
%n care cutia de carton își numără palmele
Decupând felii de carne din lama bisturiului.

{i numai fiindcă doar scamele
Se pot mucegăi alb în buric,
Când nu e numai atât ci și deviația.

Rețetă
Două cești nicotinizate pentru albinele
ce se fac fotoliu nemișcat sub tine
câte o oră și o cameră sferică cu gară.
A 35-a Diană pentru după fiecare 21 cine
pentru ca pasta scuipată să nu aducă burți
și pielea să-și mai piardă din piepteni.
Numărul cofeinizat și necunoscut al filtrelor
pentru țigările din pastilele cu spoturi publicitare
deși nu mai e nevoie de mâncare.
A se evita expunerea prelungită la dimineți
fără contraindicații asigurate prin alcoolul
înlocuitor de canapele cu antibiotice.
Cu alte foi pentru prescripții ulterioare,
suplimentare și opționale ca și aspirine
pentru a nu se impune fuga obligatorie.
Un buric al degetului unui copil
pentru lipsa unor alte surogate cu bucle
ce ar putea minimaliza mișcarea.
Câte o pungă unsă cilindric în alt pachet
ce se poate folosi și la orice altceva
pentru a se asigura oprirea pastei scuipate.

Azi
(scurtmetraj)
Pereții mi-au devenit apa.
Lumânările mi-au devenit lumina.

Bucați de hârtie se învârt
urmărind un fir de praf.

%nvelit între tăblia mesei
și spatarul unui scaun,
am să-mi amintesc
tot ce-mi spui acum.

Ușa era deschisă,
dar pragul nu era încă lins.
Iar din burlanul spart,
năvălesc mormolocii albi
ce-mi citesc mâinile cu praful lor
deși pasta de mormoloci
se potrivește și în buric,
iar pereții își odrăslesc
pânzele prin colțurile
unde mă văd trăind intens
desprinderea unei scame
și toate lucrurile pe care obișnuiam să le spun…

Ceașcă scursă înspre sub scrumieră
A treia ceașcă ce se îngroapă scurs
în obrazul său îmbibat cu alb
după ce și-a întins buclat toarta
pentru un ștreang din zaț de ciob,
după ce zahărul i-a fost absorbit
într-o pată albicioasă de antibiotice
dizolvată înspre o moluscă cu vitamine
scuipată sincopat după din ce în ce mai dese
încordări tremurate printre săruri ude
când degetele se adună crispat
din deșert alb făcându-se mlaștină roz,
orice curbă a ta mi-a devenit casă
fiindcă astea nu mi-ar fi putut face altceva.
decâ să-mi dactilografieze o pedală
pentru albina ceștii administrată într-o
explozie fotografiată ca fiind o implozie.

Topind oglinzi deasupra lumânării
ca să-și curbeze curcubeele
aluatul nespart al copselor
se adună rotunjidu-se de-o ecuație spre
țepii firelor tunse într-o noapte ca o noapte
după o zi numai din zori și apus
restul fiind diluat în spuma
ce se face copac imposibil ceștii.

Omida moliei
intuind mâna ei adunată vagin
ca să-i sugrume sufocat centrii gri,
își lipește degetul lățit al gingiilor
peste rozul petalelor de mai jos,
de gura falsă cu limba lubrificată
ieșită dintre ale ei celelalte buze
vrând să se adune cu mușchiul
ce-și țuguie roșu animalul
de un roz umed cu fire,
făcând restul să tremure și să tresară
sub ochii închiși și nările
ce se deschid și mai mult
căutând aerul ce brusc parcă lipsește
în neputința de a trece printre
dinții ce se apasă scremut
deși se încearcă să se păstreze
persoanele încâlcite uns
unele în altele și în ele însele,
dar le-ar place să se fure
intuind degetul lui întins penis
ca să-i împungă îndesat centrii gri.

Scrumiera înfometată
(grafice trasate concomitent)
Adormit pe aceleași străzi
atârnat de același tavan
sub care copaci fără crengi
se sufocă acoperiți de rugină…

Frunzele corzilor de violoncel
tremură învelite în pernele gunoaielor,
gem srânse în sârmă ghimpată,
plâng înconjurate de gratii…

Aceleași bube acoperă becuri diferite…
Aceleași robinete pentru gândaci diferiți…

Gunoaiele putrede blocate în gât,
împiedicând râsul sau să plâng…

Grămezile de cârpe mucegăite ale noroiului
prea murdar ca să aștepți altceva
fără să se mai poată îndrepta ceva
spre altceva, înspre undeva…

Marinete de carne se târâie zilnic pe străzile
asfaltului pavat pe sub plutirea căzii
pe când s-a plecat, sau poate s-a rămas
numai când ce vezi poate fii orice…