acești poeți în general mâncăcioși adunați în cete
pe dealuri mult mai înalte decât florile,
acești poeți mărșăluind pe văi mai adânci decât
oasele celor îngropați în văile adânci
tot căutându-și zi de zi casele pe grindiș pe-acoperiș
de unde se mai și aruncă uneori câte unul
fără să dea vreodată de pământ,

acești poeți telurici, adunați în cetele lor telurice
cu femeile și copiii lor nerăbdători să simtă și ei
desfătările lumii,
poeți crescuți din ocară
fiecare cu cangea cuvântului ascunsă ca un scai sub geacă,
poeți care detestă gașca și lehamitea găștii,
poeți care își cultivă singurătatea în ceată
ținându-se fiecare pe arcuirea propriilor picioare
iar când rămân singuri în câmp gol
de nimeni supravegheați la ieșirea din ceață
fiecare e în stare să țină piept până la capăt
răbdării și liniștii
încurajând transformarea larvei în flutur...

Doamne, cum a fost atunci când
pentru prima dată rugina
a srăpuns șindrila
și când primul cui
s-a împlîntatt în mustire de sânge?