Mi-am spus într-o vară că nu am să socot
Omotul de pe spatele tinereții mele
Ca fiind cel ce mă înspăimantă de trecerea ireversibilă a timpului.

Unii ca și tine cred că doar cu aripi de gândac
poți trăi în eternitatea visului spulberat de lacrimi.

Cățărându-mă în copacul fericirii tale am aflat chei.
Mi-au fost de folos căci notorii au fost clipele de până acum.

Cimitirul este cel ce creează speranțe în fiecare ceas al neputinței mele.
Cuget fără a ști cu ce se mănâncă reliefurile pieptului tău.

Lacrimi de tot soiul, lacrimi de gândac, sunt cele ce strecoară
Spaima în mine și nu vreau să aflu un univers fără mentalitate.
Ai fost fără să știi cimitir al copilariei mele
Dându-mi astfel puterea de a înțelege de ce merită să trăiesc.