Limbile ceasului bat în perete
ca pasărea ruptă de-un ochi de erete,
urechea le prinde, le-ndoaie, le sfarmă,
împletindu-și cosiță de pace, pe larmă
ele renasc, râme multicolore,
nopțile-s ani, clipele negre sunt ore...,
gândurile-sîrmă, pătrund, țes și leagă,
mâinile tremurânde blesteamă, dezleagă.
Caut istovul-odihnă în fugă,
caut dezlegarea-n blesteme, în rugă,
aerul, acelaș, îl respir de la cap;
pe-ntinderea albă, tavanul satrap,
se rupe în pleasnă, zvîcnind înapoi
gîndurile stoarse, născîndu-le noi,
mă îndoaie între plase-ncâlcite dar vii.
Ceasul e mort, aerul cade mărunt,
revii?