Pe fața ta...pe obrajii tăi...se prelinge
O umbră...o pâclă peste ochii tăi...cumva te întuneci...
Ce-ți trebuie, de ce duci lipsă?
Pe fața ta...pe obrajii tăi se duc lupte milenare...
Să-mi spui, să aflu...
E înainte de zori...sau poate suntem în plină lumină...și doar tu întuneci...
Și faci totul intim, dinăuntru
Poate doar tu mă ascunzi, cu ochii tăi,
care nu sunt ai tăi
Care sunt de undeva din mine
Și care știu secrete pe care nici eu nu mi le recunosc
Poate doar tu cu ochii tăi anunți un soare care s-a hotărât să nu mai răsară azi
În umbra de pe fața ta se întind zâmbete
Al meu și al tău
Nu e nevoie sa te sărut, să te ating
E de ajuns să-ți zâmbesc și ești în mine
Dar tu nu simti viața cum o simt eu
În tine nu se dezlănțuie uragane,
nu se macină și se mângâie o lume bolnavă, excitată,
care întinde brațe trepidante de frică spre pori...
Îți miros oare a frică...
Simți cum mă zgudui la gândul că aș putea...
Oare, ar fi posibil
Să potolesc furtună.

Tu ești calm, în stânjeneala ta
Tu vii ca zorii...așteptat...
Tu nu invadezi...
Ceri voie să fii, să partunzi...mă privești și zâmbetul tău, cere voie să fie tulburător...
Și eu îi permit...
Tu, cel pe care nu-l cunosc...tu vii ca zorii...pe nesimțit...
De undeva din urmă, cu pași ascunși, lenți...
Ucigași.

Nici o planetă nu se rotește singură...
Sufletele nu sunt solitare...
Se confesează universului, se agața de el
și numai el le ține de mână...