Lupilor, veniți, încolăciți-mă
Cu superstiții
Poate aș putea să mai cred în ceva,
Draga mea lună,
Iradiază-mă să pot vedea
O patimă-n mine!

Câtă liniște pe câmpul fioros de gol,
Cu nici o lupta, cu nici o dată!

Eu sunt Luliki,
Sora vostră dragă!
Sora singurătăților frustrate,
Catarama ce nu se lasă dezlegată
De durere,
De dinamită!

Eu sunt Luliki,
o-nvingătoare slabă,
o marmură catifelată cu mult rece,
un alb palid,
pe un obraz de noapte...
și-atâta liniște
încât mă plictisesc
de lacrimile cele mai brodate,

de noaptea asta,
mai ales

când nu se mai termină
a fost
o dată