El îi iubea negrul nediluat
al genelor
care-i mângâiau obrajii.

Albul dinților
care se scufundau
nemilos în carnea piersecii.

Îi iubea roșul tăcut
al buzelor,
Și gândurile
lila.

Îi adora galbenul
de floarea soarelui
care-i acompania
zâmbetul,

Și-i putea îmbrățișa
chiar verdele
nemulțumirii.

Deseori suspina după
Albastrul de Voroneț
al inspirației
metamorfozată în scrisori.

Din când în când
suporta cu stoicism
critica maronie
cu care era învelit.

Dar ura gri-ul nehotărârii,
reflectat
din oglinda
pe care ea
o ținea, necruțătoare,
în mână.
Gri-ul care era culoarea
Mediului înconjurător.
Culoarea
Fără culoare
În care el
uneori,
și
mulți alții
numiti oameni,
Iși tăvăleau cotidian,
existența.

Visând la ea,
curcubeul permanent
din
viața lui