Iubește-mă nu!

celei care (nu mai) alină

─ Iubește-mă nu, suflet-poet,
Nu-mi plânge pe umăr defel,
Iubește-mă nu! îți repet
Din lumea mea ce-i astfel:
Are doi sori: unul gri și altul alb,
Nu-i loc de-al treilea...

─ Îmi șchioapătă versul de-o vreme:
Ultima ta vorbă l-a rănit...
Cum pot să rănească privirile terne
Din ochiul minunii răcit!

─ Iubește-mă nu! E mai bine...
─ „Iubește-mă nu!” e blestem,
Săgeata-i de foc e-nfiptă în mine,
E fructul oprit de care mă tem.

Nu te iubesc, tentația mă cheamă,
Nu pot ca să nu văd din Tot ce Ești.
Iubire pătimașă fără seamăn
Þi-aș dărui de cu iubire mă primești!

Dar îmi repet într-una că e bine
„Iubește-mă nu!” să îți spun:
Simți-vei atunci ca și mine.

Pierdut îți sunt eu de sufletu-ți scrum...