La bază am așezat speranța.
Speranța că tu exiști
și că eu, cândva, am să te întâlnesc.
Apoi am adăugat credința.
Credința că viața poate fi frumoasă,
că putem fi fericiți
și că nu ne irosim degeaba.
Deasupra am pus iubirea.
Aceste cărămizi uriașe
pe care sufletul meu
le vopsește frenetic în purpuriu,
în albastru
și în alte culori cărora, momentan,
nu li s-a găsit încă un nume.
Etajul următor l-am format din vise,
era un etaj transparent
care conținea oracolul piramidei.
În visele mele îți puteai citi viitorul
sau sfârșitul (depinde de sufletul tău).
Deasupra,
acolo unde ar fi trebuit să fie vârful,
spre surprinderea tuturor,
era un loc gol.
Construcția își aștepta încununarea,
desăvârșirea.
Lipsea elementul uman.
O femeie.
Poate tu.