M-am înstrăinat mulțimii
iubeam, privindu-mă în urmă
credeam, murind
pentru a nu știu câta oară
mă-ngemânam aievea
cuvintelor tale.
Și ah, ce dor mă mai cuprinde!
Amor târziu
ce-ai frunzărit în palme
de-atâta timp
pâna ce crengile ți s-au uscat
atât de tare, încăt
acuma cad
pe rând
pe nesimțite
mă cuprind cu brațele astea
și mă strâng
de-atât amar
încât încep să-mi crească
prin ochi aripi asimetrice.
Apuc de mă pierd
m-amestec
nemaifiind printre aceleași lumi
în care m-am născut.
Ne transformam
când eu, când tu,
în bucăți amestecate
din mine și din tine
trudind înfățișarilor noastre
a-i crea aceeași aparență.
Aveam să mă renasc
pentru a nu știu câta oară,
dar astăzi
nu mai sunt eu aievea,
sunt dincolo, sunt noi.