Pe cimpia turzii, pe un verde plai,
Tabara ostirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gindeste:
Fericirea tarii inima-i rapeste.
Are-o presimtire ca l-a turburat
Si pe mâna-i mindra capul a plecat.
In desert speranta inima-i rasfata;
Lacrimile uda ginditoarea-i fata.
Inaintea celor ce il ocolea,
Cu o manta d-aur el se ascundea.
Catre capitanii ce il incungioara:
-- "Dragii mei! Iertati-mi asta lacrimioara!
E o slabiciune de care rosesc
Toti citi au un suflet tare, barbatesc.
Insa sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere...
Astazi poci să numar mai la noua ani
De când noi ne batem cu atiti dusmani.
Este-adevarat, am făcut, în lume,
Neamul acesta cel mai mare nume.
Insa ce-i marirea fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singura marirea nu-i destulatoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Cite mii de inimi moartea n-a-nghetat?
Si în cite case dorul n-a intrat?
Tara este-n lacrimi si se pustieste.
Floarea tinerimei cimpul invaleste.
Si în raza slavii unde stralucim,
Vaz, pe nesimtite noi ne mistuim!
Astazi lupta noastra orice lupta curma;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urma.
Astazi este timpul ca să ispravim.
Sau romani ne perdem, sau romani traim!"

Astfel le vorbeste... Dar doi soli sosira.
Doi trimisi ai Bastei. Capii toti iesira.

--- "Basta va trimite? Spuneti ce doreste!
Basta, iarasi Basta!... nu mai ispraveste!"
-- "Ce doreste? zice unul din calai,
Basta porunceste la vasalii sai!"
-- "Să pornesti indata banda ta în tara!"
Ii raspunse celalalt cu o vorb-amara.
-- "Mergeti, zise domnul, l-al vostru stapin!
Spuneti-i ca nu e inca un roman
Care să dea arma pin-a nu se bate!
De-i barbat, aice vie a combate!"
-- "Este timp!.." sopteste un ucigator.
Celalalt trage iute palosul usor
Si c-o lovitura repede si tare
Il implanta-n sinul eroului mare.
Capitanii iute sar, mi-l inconjor,
Dar Mihai le zice: "Fratilor, eu mor...
Spuneti doamnei mele să nu se mihneasca
Si-n iubirea tarei fiii mei să-i creasca.
Când vor fi în virsta, să le spuie ea
Ca nu voi razbuna pentru moartea mea;
Numai pentru tara si neatirnare
Sinul lor să simta sinta razbunare!
Iara voi, tovarasi, mie îmi jurati
Niciodata mâna cu strein să dati!"
La aceste vorbe cade-ntr-al sau sânge.
Toat-a lui ostire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau si se opresc;
Paserile-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mâna fata lui atinge;
Inima-i ingheata, vorba i se stinge.
Iar viata-i mindra zboara catre nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.