Brațele mele, ca și aripile îngerilor,
Încep undeva între umeri:
De la vertebra cervicală numeri
Una, două, trei alte vertebre
Și de-acolo pornesc, ca două orbite
Ale unor planete necunoscute,
Închid inima în universul lor
Și pe tine cu freamătul coastelor,
Freamăt de toamnă târzie,
De iubire bătrânicioasă, veche.

Suntem, îți place să spui, un lanț din două zale:
Brațele mele, închise și brațele tale.
Mie îmi place să spun
Că doi oameni cuminți fac un nebun
Cu privirea dementă, vie,
Întors mult înainte, în copilărie.

Adevărul nu poate fi însă prea departe
Și n-aș ajunge la marginile graiului
Dacă Pământul, prins cu două zale
N-ar fi decât breloc
la cheile Raiului.