Nu înțeleg cum m-au străpuns dintr-o dată atâtea drumuri de fier,
Cum s-au înșurubat fără să știu atâția stâlpi cenușii, arși de furtună
Trupul, autostradă, se chircește de praf și nori de cuvinte
Mi se-agață de tâmple perfid, păsări de pradă cu ciocul arzând,
Cu gheare de criță se rotesc pe sub pleoape, sfâșie cerul și-așa aburit,
Și-așa sticlă verde, crăpată la colțuri.

Prea multe câmpuri de luptă, prea multe tranșee deschise,
Rană amară pe frunte, arme îngrămădite de-a valma pe umeri,
La subraț, sub arcade, depozite întregi golite, umplute pe dată
Ce caut eu în rotirea aceasta nebună de umbre ce-au fost
Ce mai sunt, ce vor fi până când zarea se va închide în sine,
Până când marea își va sufla, vânt și val, sângele tot
În păduri renăscute de arțari.

Viața-i prea scurtă, îmi strigă crispate ferestre tăind ilegal,
Ofensiv, camuflajul subțire, la ce bun să lupți când știi
Că învinsul ești tu, mirosul de hoit se înfige prea mult, prea
Adânc în talpa încălțării și nările rupte nu mai simt niciodată
Aroma subtilă de frate

Nedrept aruncată în vârtej de nisipuri viclene, cu irisul tern,
Obosit, alunecat sub pasul nopții scrâșnind peste cioburi de oglinzi
Mă revolt și mă trag înspre ziuă, preventiv, lucarnele casei le astup
Cu hârtie veche de ziar.