O frunza argintie de castan cade pe pamantul umed,
Mi-e sufletul sarac, golit parca de acelashi sunet...
Acelashi sunet de vioara ce-l aud de parca-mi bate...
Drept in inima, sufletul sa mi-l scoale de departe.



Rup tacerea de imormantare parca, ce ma stapaneshte ushor
Cu un racnet de furie...chipul mi-e strapuns de un fior...
Sufletul mi-a ramas fara de folos parca, in urma...
Trupul cade pe pamantul umed sa-shi gaseasca linishtea din urma.



O raza de lumina impodobeshte dimineatza ce va sa vie...
Inca o frunza de castan cade pe pamant, de asta data aurie,
Ma scol pribeag shi far' de ajutor,
Am vrut sa... dar nu... nu mi-a fost dat sa mor...