Îmi strecor trăirea pe o traiectorie
Aplatizată-nspre pământ cu o limită de plus infinit:
o găselniță consolatoare pentru a defini starea de după.

Urcușul e simplu și ușor de purtat.
Pietricelele pentru șotron din buzunare
Cresc precum ciupercile după ploaia de zile.

Te oprești sus, pe sub culmea de tinerețe,
Zornăind zgomotos și limitat o limbă de bronz.
Ascuți gheare de tigrișori în rănile altora
Fără să știi că de fapt le porți
Cicatrici de coborare.

Echilibrul devine metastabil
Preț de-un verde și douăzeci de ani.

Nici nu știu când am trecut.
De partea cealalta sunt copiii mei,
Urcând.

Strămoșii nu-s decât valuri ale aceleiași mări
De clopote expirate.