Nor negru plouă durerea bătrânei;
un fulger reflectă al său chip umbrit
ce sprijinit glasează marmura în cruce.

Și prin căldură acest suflet,
osmoză de lumină, blândețe și senin
încearcă parcă să o întrupeze.

Jos, lumânări aprinse se revoltă morții
sfârâind un descânt, participând activ
chenarului sorții.

Stigmate care credea că le poartă adânceau mnezic
fixismul prin albastrul irisului plâns
și iernile depigmentate în firele-i de păr.

Adus, trupul șeruit
spre un alt trup se-ndreaptă
și-aceeași chemare gnomică o apasă:

de ce nu ea.