femeia aceea scria versuri
teroriza orașul îngrozea gheenele
avea metafore gelatinoase albastre
cu miros de pește
icre de embrioni mutanți
pluteau coloidal în visurile îndrăgostiților

într-o zi a scris despre flori
au amuțit păsările
li se umpluseră gîtlejurile cu scorpioni
și furnici negre
dar ea nu s-a oprit din scris
hohotea dîndu-și capul pe spate
era atotputernică
în epidemia poeziei tentaculare

cînd a început să alunece carnea pe oasele animalelor
devenise prea tîrziu
îi învățasem toți poeziile
ne sunau în urechi sentințele buzelor ei
lua viața așa cum femeile știu să o dea
cu geamătul nașterii morții
biciuia mugurii pomilor
transformîndu-i în scarabei de bitum și plumb

sugrumate zilele mureau înainte de răsărit
ea continua să scrie
diatribe cînturi poezia insistentă a cangrenei
măcina orașul asfaltul parcurile
se prăbușeau clădirile vechi
dispăreau școlile
orizontul devenise o gură de craniu rînjind

scria aceleași versuri sordid ambigue
despre o dragoste dezbrăcată de trup
uitată în mijlocul cîmpului
între două paranteze uriașe ca două catedrale
rămasă doar cu blestemul întrebărilor
pe care le pune fiecare dintre noi
în momentul inefabil al poeziei

cînd s-a oprit nu mai rămăsese nimeni
să o poată citi
răsărea soarele