Legenda umbrei de fildeș stă uitată în ecoul înfricoșat
Al privirii, la tribordul marin al cuvântului.
Izvoarele poartă laurii îmbolnăviți la asfințit
Și murmurul timid legănat peste raze.
Făptura orizontului încarcată de făpturi mișcătoare
Stăpânește parola sufletului de stepă,
Adică herghelia răsărită din mumia de iarbă.
Picături îngenunchiate spre ninsoare
Nădejdea uitării în arpegiu
Ca năvodul părăsit de clopotele sentimentale
Bolta monotonă amăgită în albastru
Se deschide spre tăcerea cu melodii
Șoptește nemărginirea trepiedului
Și tremură candelabrul cu teama defectă.
În rapsodia cuțitului din pleoapa necugetării
Ea sincronizează țărmul pe promonitoriul încremenirii
Simfonia depărtării de simboluri -
Crabul sonor al risipei
Ciocnește amfora spadei unui blestem de oglinzi
Se întrevăd marginile
Infinitul navighează prin case
Insula corabiei alungată de nicăieri
Acostează în golful perfidului rând de titani.
Fântâna neadormită
Refuză întoarcerea nopții din Carul Mare.