Nu mai știm aștepta că-i aspră lumina.
Ninge cu gustul amar al răbdării.
Îndepărtat, îndepărtat oasele morților cântă un cântec de miazănoapte
un bocet de blestem…
un foșnet de crini…
Meteahna e că șobolanii se visează oameni și duhnesc în urina lor acră.

A fost o iarbă atâta de verde…

Cum poate un muget să ne fărâme urechile?
Cum o transparență atâta de dulce să ne înfricoșeze, să ne zdrobească ochii?
Omagiem pirotehnia macabră – țara-i tulburată și veștedă.
Trandafirii ne cântă un cântec de leagăn. Noi ducem o groapă în limbă.