sunt proletarul mult prea albului delir
îmi câștig existența cu versuri de normare
mă îmbâcsește noaptea halate de hârtie
iar muchiile orei mă rup din calendare

pontez luciditatea în arbori de cafea
în sufertaș imagini mi se păstrează calde
cuprind fără palmare măsuri nemăsurate
bavura ruptă formei pe degete mă arde

scot din cuptoare-ncinse profilele de aur
turnate în matrițe de vechi reînnoit
aud lovind genunchii de trudă-mi curge pielea
călindu-mi necălirea mă întregesc topit

cu-o nouă față astfel mă recunosc doar mie
și nici un ger nu poate să mă răcească-n veci
concediindu-mi frica îmi redai libertatea
o biet patron al clipei ce-n tine te petreci