Scuipatul de pe obrazul lui Constantin Brancusi

Invazia armatei alaba(la)stre de „Tolstoi”

Într-o țară sigură precum România, cu o legislație atât de bine pusă la punct, de armonizată, nu e ușor să dai un tun. Perspicacitatea trebuie să fie dominantă tuturor acestor condiții neprielnice, uneori chiar vitrege. Instrumentele și instituțiile de control, atât de vigilente, trebuie surprinse prin inginerii cu care nu s-au confruntat până atunci și care pot fi ușor interpretabile ca dezbateri culturale, demersuri științifice de expertizare și alte asemenea aristocratice preocupări. În fața acestora toate și a cărților care le conțin, organele de control ale statului vor fi cuprinse grabnic de emoții estetice și abia vor găsi energia unei eventuale scoateri de pălărie, fie într-un unghi consacrat, fie într-unul întâlnit ocazional pe la colțurile străzilor.
Vom prezenta mai la vale cum se face combinația cu presupuse opere de artă. Combinația între descoperitorii cercetători, încă necercetați de puterea legii sau de Dumnezeu, și cei care ar putea cădea la învoială că acela care a deschis și, totodată, a reușit să și închidă sculptura modernă, Constantin Brâncuși, să fi avut în tinerețe momente de grosieră derută și delir estetice.
Miza unei atare presupuneri ar putea să fie, dacă lucrurile merg bine pentru întreprinzătorii acestei tranziții, până la cinci sute de milioane de para. Adică par a avea dreptul unor asemenea pasiuni culturale...

Pentru că au aflat că Brâncuși există, unii și-au propus să-l inventeze.

Suntem convinși că prețuirea materială a operei ne-norocitului, în România, sculptor va duce, în viitor, la numeroase descoperiri de căutări tematice timpurii dar și de serii obsesive ale unor piese celebre, circulate deja prin muzee și/sau prin marile case de licitație. Nevoia de grămezi de bani, a se scuza viziunea arhaică, va sculpta iminent tot felul de „brâncuși”. Ne referim la inițiative consistente ale unui sistem validat, interior produsului mondial Constantin Brâncuși, sistem reprezentat de către persoane importante, validate, și nu la comicăriile coclite de până acum. Pe de altă parte, o piesă presupusă a fi un Brâncuși, dacă apucă să fie vândută într-o casă de licitație de anvergură și i se pune eticheta cu milioane de dolari, achiziționată, devine un Brâncuși autentic. Chiar dacă nu a fost așa înainte de vânzare...

Dovada!

Din punctul nostru de vedere, polemicile din România ar trebui rezolvate simplu, extraștiințific: înainte de expertizarea prin căutarea unor eventuale trasee expoziționale, prin judecăți asupra specificului artistic, prin studierea materialului în care s-a sculptat etc., trebuie făcute expertize de traseu, de biografie și de material ale celor care produc deranjul de un anumit specific. Astfel s-ar dărâma imediat taraba. Un fel de deparazitare a acestui domeniu mai mult decât spiritual, cu un grup restrâns de moștenitori prin chemare și rezultate. Până atunci, găsim de cuviință culturală să mai punem în circulație o descoperire (anti)senzațională. Săptămâna trecută, un tânăr entuziast, care îmi spunea că, în sfârșit, a găsit dovada existenței „tezaurului”, mi-a dat un set de fotografii. Este vorba de câteva imagini în care se pot vedea (foto 1), epatând cultural, cel mai important brâncușiolog al lumii (după opinia și lecturile noastre, deși e gălăgioasă și neacademică formula), Ion Pogorilovschi, și respectabilul și, totodată, de superioară discreție poet ieșean, Nicolae Turtureanu. Între domniile lor, prefăcându-se ocazională, nici mai mult, nici mai puțin decât monozigota sculptură, geamănă a acelui „Tolstoi”, argument de bază al „tezaurului”, considerată, până la acest articol, „capodoperă”. „Tezaurului” nu-i spunem Brâncuși din decență, dar tocmai pentru această abuzivă asociere sunt referințele noastre.
Pe lângă respectiva piesă sculptată în alabastru, material cam moale din punct de vedere al caracterului și ușor prelucrabil, se pot vedea alte două lucrări pe care le-am putea numi, în cazul în care s-ar tezauriza, la o adică, în spiritul numirilor de până acum: Pinguinul Alphonso, la marginea cotului de cercetător al instituției Academiei Române (foto 2) și, lângă capilaritatea distinctă, Prințesa W, puțin aplecată și cântând la piculină.
Cu acest „Tolstoi” ne putem delecta în cartea Brâncuși înainte de Brâncuși, semnată Grid Modorcea, un fervent contestatar al serviciilor secrete de largă împrăștiere. Firește, s-a chemat așa, „Tolstoi”, după ce s-a ajuns, cu greu, la concluzia că toate trebuiau să poarte câte un nume... În realitate, fizionomia ar putea să fie impusă oricărui bărbos neîngrijit, adică de la pelerinul rus, trecând prin membrii formației ZZ Top, și până la Moș Crăciun încălzit la o taină și la un păhărel, sau chiar Moș Ene Pelagene.
Putem considera că vizionarul de la Hobița, un asimilator al culturilor babiloniene, să-l fi preînchipuit inclusiv pe Saddam Hussein, în ultima lui situație politică.
În cazul în care era musai folosirea unui nume de scriitor rus, pentru a se îmblânzi brâncușiologia din acea parte a lumii, personal, i-aș fi preferat pe Dostoievski sau pe Gogol. Oricum, nu s-a obținut nimic, unul dintre potențialii cumpărători, magnatul Roman Abramovici, hotărându-se, în ultimul moment, pentru piteșteanul Adi Mutu, în loc de Lev Nicolaevici Tolstoi, piesă întruchipată într-o formă puțin improprie pentru o minge de fotbal, deși Brâncuși iubea rotunjimile, sau, mă rog, rotunjimea. Cred că o aplică, purtând efigia lui Cristi Chivu, ar fi ceva mai tentantă, mai speculativă, o escrocherie sentimentală, până la urmă. Apropo de aceste trimiteri, dacă parizienii îi tot dau zor cu albumele în care se găsesc desene inedite ale sculptorului, o să rămână surprinși câtă receptivitate avem noi pentru schițele lor și cum, în schimbul acestora, le vom da piesele rezultate și, chiar, originale!

Să fie Jean Pogo hoț?

Dilema cea mai violentă, care ne-a motivat să scriem această extraordinară referință (expertiză), este următoarea: de o bună bucată de timp (fotografiile având o oarecare vechime), Ion Pogorilovschi posibil să fi reușit, cu abilitățile pe care i le cunoaștem, să sustragă respectiva piesă din „tezaur”. În acest caz, de ce se fotografiază sfidător lângă ea? Și de ce nu o pune în valoare?! Superficialele noastre întrebări sunt tributare anumitor comodități de judecată ale poporului din care facem, cu onoare, parte: „Bă, dacă a violat-o, a violat-o, da’ de ce a mai și omorât-o?” Tot astfel, i se poate aplica raționamentul și cercetătorului de la Institutul de Filosofie: (Bă,) dacă ai manglit-o, ai manglit-o, da’ de ce n-o pui în circulație?!
Contactat telefonic, pentru a respecta școlărește normele unui astfel de material, Ion ...schi a fost extrem de para-fin, spunându-ne alunecos că nu se pune problema unui furtișag de o asemenea valoare, de opere de artă și de meserie, am adăuga noi insinuant, dacă ar fi cazul. Dumnealui a mărturisit că s-a întâlnit întâmplător cu acest obiect, cartea din care iese instantaneu un moșneag, fiind la o siestă amicală. Măi să fie! Eu zic să rămânem circumspecți, cât timp ne stă și bine, mai ales cu cât, tot în foto 2, i se poate surprinde ușor rânjetul celui care posedă și este conștient de asta...
Și cum orice demers, pe care-l poți avea în România, tinde să fie de la sine fascinant, arătând aceste fotografii decisive unui colecționar, cunoscut, de mult, la târgul de lângă Lacul Pantelimon, am aflat că și el a avut în urmă cu vreo patru ani o piesă identică, intitulată, pe o foaie lipită pe spatele ei, „Dumnezeu ieșind din Cuvânt”. A vândut-o unui călugăr trăitor la schitul românesc din Muntele Athos, care trecea prin zonă, venind de la Mănăstirea Cernica. Tranzacția s-a făcut pe exact cincisute de mii de lei. S-a mulțumit cu atât pentru că abia a putut scăpa de ea, majoritatea colegilor de bordură considerând-o cam „chicioasă”, un cap ieșind dintr-o carte, pentru că, într-adevăr, cartea este mai greu să iasă din cap.
Uite așa, bătrânii „Tolstoi” se făcurii trei! Și dacă nu le zice nimeni Stoi! (Stop!, în limba rusă), ne (rus)ofilim de tot, sub bagheta vrăjitorilor patrioți.
Nu-mi este frică de confruntările cu caftangii plătiți, nici de vrăjitoare, nici de alte lucruri mai sociale, ci doar de eventualele hore de „Tolstoi”, pentru că, s-a auzit deja, pe bătrâni greu îți este să-i pornești, dar mai greu e să-i oprești! Hop și-așa!
Acest bătrân apare consultat din gros și în interiorul altei cărți, cercetare mai nouă și mai costisitoare decât aceea la care ne-am referit mai la deal. Cunoscătorii știu și care, știu și de ce. „Tolstoi”-ul este analizat din cap și până la cotor, la cotorul cărții găsindu-i-se potențele artistice, eventuale irizații, vinișoare care dau un C și un B, dar, pentru a le vedea, trebuie să te apleci cam mult... Rezultatul – satisfacția de a fi declarat cap de operă.

Un om în fondú, ca un etnofaulism

Aceste forțe, cu frecare minimă la studiu, cele mai multe de condiție și de pregătire vulgare, au dat o rezultantă publică de mare probitate, în persoana lui Rele Stan Ciuciu, individ etalon pentru practicarea terorismului cultural. Posibil să fi fost la rândul său studiat, de data asta cu pricepere, și să se fi ajuns la concluzia că rolul de berbec antic, izbind consecvent în porțile cetăților, este ceea ce i se cuvine. Nu credem că l-ar putea durea vreodată capul, dar strategii asediatori ar putea să gândească mai eficient și să considere că lumea asta are și alte cetăți, cu porți cu acces electronic.
Acest domn, care nu va putea avea vreodată prieteni sau dragoste, decât dacă plătește, și care, la prima vedere, pare persecutat de natură, și-a propus chiar intrarea în Academia Română. Raționamentul său e simplu și, în același timp, ingenuu: țara ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru toată această luptă de recuperare a lui Brâncuși, intrarea putând să fie și pe un eventual loc cu taxă. Împlinirea respectivului deziderat i-ar rezolva multe dintre problemele unei adolescențe, credem noi, chinuite, care l-au îndârjit înspre “cultură” și l-au familiarizat cu podurile caselor, unde, mai apoi, ce noroc de poveste, ar fi găsit acele eczeme calcinate.
Cel care mi-a adus fotografiile mi-a dat o informație secretă. Cică, în scurt timp, domnul de mai înainte va publica o serie de scrisori trimise domniei sale de către... Mircea Eliade, tipărirea întârziind puțin, pentru că ultima este încă în lucru, necazuri la procurarea hârtiei și a scriitorului, care, bătrân fiind, a răposat între timp. În această ultimă epistolă ar fi vorba despre încurajările și asigurările pe care i le dă Eliade, cum că îi este alături în războiul din mileniul al treilea, pentru îmbrâncușirea acelor mici obrăznicături. Într-adevăr, publicarea acestor documente ar fi o neașteptată lovitură dată celor care îl consideră pe destinatar așa cum îl consideră. Cică, după aceste scrisori, s-ar fi făcut un mic scenariu pentru un film de prezentare, deturnat ulterior într-o reclamă populară: într-o intersecție, un camion rămâne mereu la punctu’ mort, încurcând circulația, șofer fiind cineva adecvat ca fizionomie, negru de supărare. Remorca este plină cu sculpturi învelite în paie. La un moment dat, apare brusc și prietenește în cadru Eliade întrebând: Luciane, probleme, mă? Nu pricep de ce acest blocat în trafic nu are scrisori de la Albert Einstein, l-ar fi ajutat să afle că intersecția unei varietăți cu iperplanul impropriu este o varietate improprie...

Manipulare foto

Nu înțeleg nici lipsa de reacție a celor cărora li se folosesc abuziv numele și chipul, specialiști cu adevărat în Brâncuși, sau conducători de importante instituții, vânați pe la tot felul de sindrofii și colocvii științifice, cu atât mai mult cu cât intenția acestor „cercetări” este în flagrantă discrepanță cu convingerile lor profesionale. Cercetașii cercetării se strecoară prin spatele lor și printre ei, întreabă cât e ceasul sau cer un pișcot „brâncușian” de pe platou și, în acest timp, cineva din mulțime fotografiază. Aceste fotografii sunt mai apoi explicate, se identifică „partenerii de discuție”, după care sunt lipite cercetării, sugerându-se astfel participarea tuturor, în proiect comun, la marea îmbrâncire a sculptorului în canale de drenaj și de colectare infectă a artei sale într-o singură perspectivă, materială. Și această viziune, și această metodă le considerăm injurii atât la adresa lui Brâncuși, cât și la aceea a interpreților lui. Fotoreportajele induc înțelesuri și prețuri pentru inculți și neavizați. Se urmărește cu insistență preluarea „cercetărilor” sub auspiciile Academiei Române, revista Academica fiind deja penetrată. S-a intenționat și un sprijin cât de mic al primului ministru al României, Adrian Năstase, cunoscându-i-se apetența pentru artă. Nici Biserica Ortodoxă Română n-a scăpat neimplicată, în primăvara anului 2000 apărând coorganizator la o expoziție, credem că fără acordul Patriarhiei. Apar cărți având diverse pretexte tematice, în realitate ele sunt reclamă pentru generoasa grămadă de făcături. Manipularea, de nivel jalnic, totuși funcționează. O astfel de carte este și “Brâcuși Maestrul”, “autor” fiind Constantin Antonovici, mort de altfel acum câțiva ani buni în urmă. Cartea, apărută în 2002, îți dai seama, onorat cititorule, cu ce fel de “acord”. Pe pagina a treia este anunțat un cuvânt înainte al Prea Fericitului Teoctist. De fapt, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române face numai o întâmpinare, diferită de Cuvântul înainte, text plasat cu o filă mai încolo. Evident, lăsat nesemnat…, pentru accentuarea „confuziei”. În condiții normale, Patriarhia ar trebui să se sesizeze asupra unui scandal în care a fost adusă fără nici un fel de scrupul. Patriarhului i s-a cerut ceva și textul i s-a folosit pentru altceva. La finalul cărții, cu un tupeu verificat istoric, este prezentată o parte a colecției care nouă ni se pare a fi o colectie de gorgone. Ca absolvent al unei secții de învățământ teologic ortodox, nu îmi vine bine când văd Biserica și pe Patriarhul ei aduși într-un proiect murdar și, totodată, viclean, abject în primul rând față de Constantin Brâncuși. În grija celor pe care îi atenționăm acum, spunem că piese din această colecție au fost reproduse în revista Playboy. Aceleași piese, din aceeași colecție apar sub girul moral al Patriarhului Teoctist…
Așteptăm cu mult interes o delimitare și o înțelegere reală a fenomenului “descoperirilor”, în care sunt atrase instituții ale statului, de la Tg.Jiu și până în Capitală, trecând, bineînțeles, prin Craiova. Rostul bezelelor de piatră nu e cultural câtuși de puțin, nici patriotic, nici științific.
Și bănuim că nu le-a dat prin cap clericilor ce se întâmplă în realitate. Tot demersul se enunță a fi de mare simțire patriotică, de recuperare a unor dimensiuni românești ale sculptorului. Așa s-au gândit proprietarii pieselor că ar fi cazul. În plus, orice piesă nesemnată se expertizează și i se dă lui Brâncuși. Cum Brâncuși a murit și n-o mai poate ține, ea le rămâne lor, ca fiind a lui Brâncuși. Și pentru a încheia odată cu ceastă bucată de alabastru, neprețuită, ne permitem să vă facem cunoscut că, în cartea cu pricina, „Tolstoi” se sprijină la fotografiere (foto 3), pentru a nu se clătina din vreo cauză oarecare, pe un cartonat ambalaj de băutură. Cartea se intituleaza Brancusi in cautarea formelor, noi orizonturi ale cercetarii de Victor Craciun si Lucian Radu Stanciu, aparuta sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni. La rândul nostru, am solicitat un specialist pentru expertizarea reproducerii în cauză și acesta a recunoscut că ambalajul este al unei băuturi numite „Garone”. Adică, rolul de pană pentru susținere, nu-l are nici măcar o etichetă de sticlă, ci un întreg ambalaj de bax! De sub alabastru ies, fără nici un fel de simț al ridicolului, cuvintele ...ONE DRINK. Cine a spus că Dumnezeu nu bate cu paru’, acela era un om pățit. Q.E.D.


P.S.
Deținem copia xerografiată a unei scrisori trimise de către Constantin Brâncuși unuia dintre frații săi, din care rezultă la fel de clar că acel celebru chivot, care i s-a atribuit sculptorului, este o piesă de manufactură, comandată la unul dintre atelierele bucureștene din acea vreme și un document în care este trecută o altă dată de naștere decât aceea care a fost fixată, prin deducție, de către biografi. Vom reveni.

Cronica Romana, 20 aprilie 2004