agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2698 .



Între poezia deșertului si romanele lui Amos Oz
presa [ ]
Marlena Braester în dialog cu Emil Nicolae

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [marlena ]

2014-03-26  |     | 



Născută la Iași, după ce a absolvit Universitatea „Al.I. Cuza” (1976, Facultatea de Litere franceză și engleză), Marlena Braester a emigrat în Israel, în 1980. A făcut un master în limbă și literatură franceză la Universitatea Haifa (1980-1982), apoi un doctorat în lingvistică la Universitatea Paris VIII (1984-1991). A devenit profesoară la Universitatea Haifa și, acum, la celebrul Technion. A făcut parte din redacțiile revistelor Approches, Cahiers israéliens de poésie, de critique et d’art (Israel), Sources - Europoésie, revue de la Maison de la Poésie (Namur, Belgia), Poèsie & Art (Israel), iar în prezent conduce revista Continuum, editată de Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Franceză, a cărei președintă este din anul 2000. A publicat, în Franța, volumele de poezie La Voix, Elle (1993), Absens (1996), Oublier en avant (2002), La lumière et ses ombres (2006), Désert aveugle (2008, carte de artist cu pictorița Irene Scheinmann), Presque-v'île (2009), Sable (2009, carte de artist, cu poetul irakian Salah Al Hamdani și cu pictorul francez Robert Lobet), în Israel - Lichkoah et ma ché'ykré (2009, în limba ebraică), iar în România - Uitarea dinainte(2007) și Absens (2009), ambele la Edit. Vinea din București. A tradus din Benjamin Fondane, Catherine Durandin, Amos Oz, Ronny Someck, Rachel Khalfi, Michel Deguy, Jean-Michel Maulpoix, Philippe Beck, Admiel Kosman, Miriam Khalfi, Henri Meschonnic ș.a. A obținut premiile franceze „Ilarie Voronca” (în 2001, pentru volumul
Oublier en avant), "Hélène Jacques-Lerta", în 2006, pentru volumul La lumière et ses ombres), și premiul israelian „Ianculovici” (2009, Israel), devenind și Cavaler al Ordinului Palmes Académiques (în 2003, pentru servicii aduse culturii franceze).
Desfășoară numeroase activități literare în Israel și în Franța, colaborează la prestigioase reviste de specialitate din Europa și America.
- După ce te-ai angajat serios într-o carieră universitară de lingvist, cum ai reușit să ajungi la poezie?
R: Având o cunoaștere „canonică” a limbii franceze, prin formația mea de lingvist, la un moment dat am început să scriu poezie.
Care e, de fapt, o transgresare a canoanelor gramaticii. Cum spune Henri Meschonnic: poezia se scrie „împotriva gramaticii” (à contre-syntaxe)…
- Dar, mai întâi, n-ai „comis-o” în limba română?
R: Foarte puțin, ca toți adolescenții. Aproape că nu-mi
amintesc… Încă din facultate, la Iași, scriind diverse texte în franceză, am încercat și poezia.
- Așa se explică faptul că, la Universitatea din Haifa, ai combinat cercetarea poeziei cu scrierea ei?
R: Da și de aceea mi se spune deseori că sunt un lingvist în poezie și un poet în lingvistică.
- Când ai ajuns la Universitatea din Haifa, Centrul de Cercetare a Poeziei Francofone Contemporane funcționa deja?
R: Nu, l-am înființat noi, adică eu și colegii mei. Centrul a funcționat timp de zece ani, a scos revista Poèsie & Art, antologii de eseuri și alte publicații. Era un centru de cercetare a literaturii contemporane. Inițial am fost câțiva profesori de la Universitatea din Haifa (Catedra de franceză) și ne hotărâsem pentru cercetarea poeziei franceze și francofone. Dar după câțiva ani am lărgit aria de activitate, invitând – alături de poeți din Franța – și poeți israelieni și arabi de limbă franceză. Pentru că ideea era să construim punți între autorii de pretutindeni. De aceea am și tradus foarte multă poezie din franceză în ebraică și invers.
- Dar ți-ai început cariera de traducătoare cu B. Fondane (Fundoianu)…
R: Da, am început cu fragmente din jurnalul de tinerețe al lui Fondane. Ulterior, după apariția revistei Poèsie & Art, m-am concentrat pe literatura contemporană.
- Ce s-a întâmplat cu această frumoasă revistă, care era lansată în fiecare toamnă la Paris, la târgul publicațiilor literare?
R: Din păcate, catedra de franceză de la universitatea noastră nu mai există, s-a închis. Studenții interesați de limba și literatura franceză erau din ce în ce mai puțini, tendință care se manifestă în tot Israelul.
- Din motive economice?
R: Da, însă și din cauză că limba franceză e predată din ce în ce mai puțin în licee. Engleza a devenit a doua limbă la alegere (după ebraică), urmată de arabă, pentru că e socotită mai practică și mai eficientă. Iar când s-a închis catedra, Centrul de cercetare a poeziei a suferit foarte mult, până s-a închis și el.
- În aceste condiții, cui se adresează Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Franceză pe care o conduci?
R: Paradoxal, această asociație nu se adresează studenților, deoarece nu ei sunt cei interesați de literatura franceză și de cercetarea pur literară. Există un public francofon în Israel, o importantă populație care vorbește și citește în limba franceză. Și, chiar în ultimii ani, au venit
din Franța destui emigranți. Așadar, cititori sunt. Institutul Francez din Tel Aviv, tutelat de Ambasada Franceză, ne ajută foarte mult și organizăm în continuare multe activități, multe evenimente. Pe deasupra, același institut ne sprijină să scoatem revista Continuum, a asociației noastre.
- Câți membri are asociația?
R: Nu e foarte mare, are în jur de 20 de membri. Asta
și pentru că francezii sunt individualiști… Comparativ, Asociația Scriitorilor de limbă Română are mai mulți membri și se întâlnesc foarte des! Însă reușim să oganizăm întâlniri cu scriitori invitați din Franța și să mergem și noi acolo.
- Ce înseamnă „scriitor”, în viziunea israelienilor sau a francezilor?
R: Un scriitor e cineva care a publicat deja – fiind preluat de o editură și nu pe cont propriu – cel puțin o carte. E o problemă aceasta, într-adevăr, pentru că sunt persoane care scriu dar nu sunt scriitori… E delicat!
- Membrii asociației voastre unde publică / au publicat?
R: În Franța, în Elveția sau în Belgia, respectiv în țările lor de origine, care sunt francofone, evident. Dar sunt foarte puțin traduși aici, în ebraică. Ne luptăm să-i introducem în cultura israeliană, altfel suntem marginalizați. Unii sunt mult mai cunoscuți în Franța decât în Israel, deși trăiesc totuși aici. Ne luptăm mereu să găsim editori care să ne traducă în ebraică.
- Tu ai fost tradusă, cu Oublier en avant (Uitarea dinainte), cartea care a primit importantul Premiu francez „Il. Voronca” în 2001…
R: Da, e singura mea carte tradusă în ebraică.
- Deșertul e o prezență obsesivă în poemele tale. Îți place să scrii în deșert?
R: E adevărat, câteva dintre volumele mele s-au născut în deșert!
- Totuși, având cursuri acum la două universități, ocupându-te de activitățile asociației scriitorilor francofoni, de redactarea revistei Continuum, de traduceri, când mai ai timp și pentru poezie?
R: Poezia, de multe ori (spre deosebire de proză), se scrie din mers. Evident că, la un moment dat, trebuie să te așezi, să reiei toate textele și să le dai o formă finală, lizibilă pentru toată lumea. Și am avut șansa extraordinară de a obține acest răgaz anul trecut (2013), când mi sa acordat bursa Fundației Marguerite Yourcenar, la Vila din Flandra a scriitoarei. Am stat acolo două luni, în două etape. Și am scris două cărți de poezie! Când am reluat textele care-și așteptau rândul, din cauza treburilor curente, mi-am dat seama că nu se înțeleg toate între ele. Și atunci au ieșit două volume, care sper să apară în Franța în acest an (2014).
- Dar tot în acest an îți va apărea, și tot la Editura Humanitas, o nouă traducere din opera celebrului scriitor israelian Amos Oz, pentru că ai devenit traducătoarea lui „oficială”, ca să spun așa, în România.
Cum se lucrează cu un candidat la Premiul Nobel?
R: Amos Oz este un dublu personaj, care a fost cândva angajat politic și care, bineînțeles, a fost și atacat dur; așa îmi explic eu dubla lui ipostază: are o imagine pentru publicul larg, foarte distant și aparent rece; dar care, în momentul în care stabilești un contact cu el prin cărțile sale, devine cu totul altfel. Când l-am întâlnit prima dată, la Universitatea din Beer Sheva, și m-am prezentat ca autoarea primei traduceri pe care i-o făcusem în română (romanul Să nu pronunți noapte), nu mă cunoștea personal. Atunci am remarcat schimbarea, într-o clipă, a personajului
distant, rezervat, într-un om foarte cald. Și imediat discuția a luat o cu totul altă turnură, iar el a continuat să fie interesat ca eu să-i traduc cărțile în limba română. I-am explicat, a văzut cum lucrez și a fost de acord cu maniera mea. Pentru că și în traducere sunt tot felul de probleme, teorii și direcții…
- Mai ales că, în cazul lui Amos Oz, trebuie să traduci din ebraică!
R: Da, e foarte dificil. În limbile romanice e cu totul altceva.
Distanța dintre limba ebraică și limba română a fost greu de traversat.
Dar la a treia carte pe care i-am tradus-o, tipărită anul trecut la Humanitas(romanul „Odihnă desăvârșită”), a fost cu adevărat foarte greu, pentru că are multe referințe biblice, citate în limbile arabă, idiș, rusă – din punct de vedere lingvistic a fost o problemă.
Cartea însă e foarte interesantă. Iar acum îți spun
„un secret”, care în curând nu va mai fi secret: tot pentru Humanitas am tradus ultima carte a lui Amos Oz, care nu mai este un roman ci o culegere de opt nuvele, toate legate de viața în kibutz (unde a trăit autorul multă vreme).
Deci sunt opt fațete ale kibutz-ului, văzute de personaje din diverse unghiuri. Și am aflat acum o săptămână că Amos Oz are gata încă o carte, un eseu pe care l-a scris împreună cu fiica sa Fania Oz-Salzberger.
Probabil că zilele astea apare în Israel și, în curând, va fi la Humanitas.
- În timp ce lucrezi la traducere, vorbești cu Amos Oz, îi ceri părerea?
R: Da, discutăm mult. După prima carte tradusă, când i-am spus că nu mi-a fost ușor, mi-a răspuns prompt: „Oricât de mult ai lucrat tu, eu a trebuit să lucrez și mai mult!” E foarte minuțios și acum, după ce i-am tradus cărțile, știu că orice virgulă e foarte importantă pentru el, scrie și rescrie de multe ori. Acordă o atenție deosebită detaliilor, iar traducătorul trebuie să urmeze aceeași conduită.
- De câțiva ani, Amos Oz se află mereu pe „lista scurtă” a Premiului Nobel pentru literatură, dar acesta întârzie să vină. Crezi cămai are șanse?
R: Vreau să cred că da, deoarece calitatea scrisului său îl recomandă pentru acest premiu. Se vede și în România, unde are mare succes.
- Din păcate, de multe ori juriul Nobel optează politic…
R: Contextul politic e important. Totdeauna a fost așa. Dar acum Amos Oz nu mai este implicat și nu ar trebui să aibă probleme. Când era tânăr și mult mai militant, da. Astăzi, din când în când repetă o frază: „Uneori, politicienii îmi cer sfatul. Dar nu mă ascultă!”.
- Totuși, se știe că este un susținător al păcii între evrei și arabi. Și înțeleg că-și susține opinia în articolele pe care le semnează în presa israeliană.
R: Și în publicistică și în romane. Dar tot el insistă asupra diferenței dintre cele două forme de exprimare în scris, spunând: „Am un stilou pentru romanele mele și un altul pentru articolele din ziar…”.
- Spuneai mai devreme că, la prima vedere, Amos Oz pare o persoană rece, distantă. L-am urmărit când a fost aici, la festivalul „Zile și nopți de literatură”, de la Neptun, l-am ascultant atent și la întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român, dar nu mi s-a părut chiar atât de rezervat.
R: Când vine aici e într-o altă stare. Amos Oz a și spus că are un sentiment special pentru România, pentru că părinții soției sale sunt din Bucovina. Iar pe de altă parte, în kibutz-ul în care a trăit în tinerețe erau mulți evrei veniți din România și ambianța de acolo îl făcea să se simtă „ca acasă”…
- De unde și feed-backul cu cititorii români. Mulțumesc, Marlena, pentru această interesantă discuție.

Apărut în revista Conta (martie 2014)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!