Excursie-n dezastrul unei țări



Mă uit la scena societății românești contemporane și nu știu cum să îmi astâmpăr sila. Ce văd? Un guvern eminamente oligarh, cu capete atâta de pătrate că Lecția despre cerc a lui Nichita Stănescu nu le schimbă geometriile pătrățoase. Un președinte slobod la gură, cu un picior de pirat, din același lemn la a cărui sapă au adus această țară. Președintele și premierul, într-un ring delimitat de nervii noștri gumilastici, boxează rundă după rundă pur și simplu parcă uitând și unul și altul care e miza. Peisajul torid le-a înfierbântat tuturora căpățânile, nedomolindu-le colțurile din care cu atâta patimă scot stimabilii ideile unui trai mai bun pentru cei mulți. Un pirat, un motociclist, un papagal zburat de pe umărul piratului tocmai la Cluj, o altă seamă de curteni și tăvari de Golden Blitz, apretează nădragii cârpiți și spălați cu scuipat ai eternei tranziții. În tabla aceasta de șah, pătratele își schimbă culoarea cameleonic, interesele, normal, se schimbă în funcție de nevoi, ambâțurile fermentează, iar atunci să mai conteze ideologia apei când tu vrei să faci băi de mulțime? România arată ca o căciulă de circar,nu știi ce iese din ea, dar nu știi nici ce e în acel cap ce a purtat-o. Nu ajung ciupiturile păduchelui UDMR, când odiosul Marko Bela era cât pe-aici să doarmă-n cort, sub panou, să nu i-l fure „vadimiștii”. Nu ajunge ura aceasta cu care împroașcă aceste guri putrede statul care le suportă. Normal că nu ajunge. România e polifonică la prăpăduri. Niciodată un prăpăd nu vine singur, vine cu cățel, cu purcel, totul se prăbușește deodată. Cantemir avea o vorbă: „unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma.” Asta e România, în multe privințe atât de balcanică încât îmi vine să cred că și Dumnezeu e pe-aici murdar de halva. Nu ajung autostrăzile-nhămate la melci, coctailurile de lozuri ale unei loterii nesigure stropite cu petrol românesc( pardon, cazac, adică rusesc). Cine bea acest coctail? Curva tocită de pe șoseaua racului,fiindcă parcă mergem înapoi. În această țară cu o scenă politică de forma unui Kebab, a cărei lipie e formată din pielea subțire de pe obrazul „băieților deștepți”,nouă nu ne rămâne să fim decât brânza. O țară care se clatină,priponită în căpșunari ca în țăruși, o țară ca o botniță cu miros de mentă,pentru ca, extaziați fiind de mirosul mentei, să uităm că e botniță. În alte părți sun țări de spadasini, a noastră e de șpagasini, turtă dulce și closete publice inaugurate în biserici, în aceleași biserici în care popii scriau file pentru dosarele de cadre, cu multă evlavie până nu demult. România e, în acest an 2007, o țară răstignită de propria ei superficialitate nici măcar pe o cruce normală, ci pe una făcută din mititei cu muștar, electorali, desigur, și din rănile ei curg fonduri europene în loc de sânge. Cine mai respectă Constituția dintre pionii prezidențiabili sau neprezidențiabili ai primei scene politice? Încep să cred că e scrisă cu scuipat. Am toate motivele să fiu dezamăgit, dar în țara asta, probabil, ca în Rwanda, ar trebui o lovitură de stat tot a doua zi, ca, măcar astea fiind impulsuri, această țară dureros de sfântă să pornească, să demareze sănătos. Dar mi-e silă și altă revoluție ne-ar da înapoi în ochii tuturor. Câtă credibilitate mai are un președinte și mai ales un ministru de externe cum e Cioroianu, care, deși e un om inteligent, tace ca brânza în contextul în care atacurile mizerabile ale bolșevicului Voronin se întețesc? Am zis că între atâta brânză politică stricată, măcar zărul să fie de treabă. Dar și acesta e secat de atâtea gafe marinărești venite din partea unui om în care am crezut și care m-a dezamăgit. Desigur că președintele nu e unicul răspunzător de manelizarea României, politic vorbind, dar e principalul ei exponent și, știm dintotdeauna că atentarea la simboluri se face o portavoce spre generalitate. Să ne mirăm că nu mai avem petrol, că suntem în situația de a depinde de ruși electric, de americani politic și de turci caracterial? Propun să vândă țara asta cu totul, să ne vindem pe noi ca persoane cu totul și să avem acțiuni la propriile noastre corpuri. Așa moartea ar fi un simplu contract reziliat și, măcar nu ne-am teme. În acest peisaj politic cu broaște grase în conturi și Guși, ar trebui să ne uscăm de dezamăgire, dar ura că acele capete pătrate ne râd în nas, ne ține în viață. Personal nu am ajuns la saturația maximă care să mă determine să-mi iau câmpii sau să mă înclin pe la ghișee( că sunt anume mai jos, să se încline omul, să se umilească) în așteptarea vreunei izbăviri. Râd amar și trăiesc mai departe într-o țară în care pensionarii abia își mai duc zilele cu pensii care nu le-ajung nici pentru laț. Parcă văd, în acest peisaj amestecat și contorsionat, că la iarnă iar vor fi surprinse autoritățile că ninge, iar vor fi nepregătite. La cât de balcanici suntem nu mă mai miră nimic, zău că nu m-ar mira nici dacă la iarnă ar ninge cu halva. Amin sictir.


Darie DUCAN