INTERVIUL

O poveste de vară din Cișmigiu


- Sărut mâna! Se poate?
L-am privit mirată, dar văzându-l, am înțeles repede cu cine am de-a face, așa că am răspuns mormăit ceva cam ca pe o acceptare și l-am privit destul de curioasă cum se așează lângă mine, pe una din băncile Cișmigiului.
Sprinten, atletic în ciuda părului încărunțit, cu o privire vie și consistentă. Simțeam vibrația aceea amețitoare de virilitate protectoare, amestecată cu un parfum indefinibil venit parcă dintr-o colonie exotică.
Mi-am aranjat atentă fusta largă, ce-mi ascundea bine genunchii. Eram oripilată de câte ori îmi vedeam genunchii. Mi se păreau enormi, groși șl grași, numai buni de servit pe o farfurie enormă ca acelea din Germania.

Nu făcea nimic deosebit. Privea lumea trecând pe lângă noi, dar într-un mod tare ciudat. Ochii nu i se mișcau, nu părea că urmărește pe cineva, dar se vedea că e atent, că nu privește undeva departe în timpul unor amintiri, așa cum se vedea la fel de clar, poate de fapt mai mult se simțea, că nu se gândește la ceva, ci doar se relaxează.
Era poate cea mai bună exemplificare a ceea ce încercasem singură, ce încercase și mama, ci nu odată, să-mi spună despre ce înseamnă un bărbat bine și adevărat.
Pielea ridată fin, nările agile, gâtul puternic, dar nu masiv... Iar mâinile! Cu greu mă puteam stăpânii să nu le privesc încontinuu! Avea poate cele mai frumoase mâni pe care le văzusem eu până la cei două zeci și trei de ani ai mei!
Doar părul ăla grizonat, tuns scurt, dar destul de moale ca să respecte comanda adierilor ușoare, mă ținea la limita gândului că o fi fost el poate o mândrețe de bărbat, dar nu era nici "numărul meu" și nici din "clasa mea"!

Minutele se scurgeau deja greu, parcă încleiate de cele ce se amestecau în simțurile mele, peste voința mea cumva. Nu mai știu dacă doar asta credeam eu, ori poate că asta și simțeam, dar știam cumva că e conștient de prezența mea și chiar mă miram că nu-mi aruncă măcar o privire.
Deja mă irita acest fapt, că mie mi se cam lungise coada ochiului stâng, iar el părea că vede mai multe fără măcar să se întoarcă spre mine.
Tocmai mă gândeam să-l... când îl văd privindu-și ceasul brățară și, prinzându-mi ochii spre el, răsucind apoi cu eleganță mâna și cadranul spre mine.
- Două trecute fix, glumi el și mă simții cutremurată de armonia acelui glas vibrant cu imaginea lui din mine.
- Finanțe? făcu el, arătând scurt, cu un gest uimitor, pornit din umăr dar care se termină în privire, spre revista pe care o închisesem cu degetul mare pus ca semn.
- Oarecum, am cam bâiguit eu răspunsul cuvenit. Am la trei un interviu cu cineva din branșă, așa că... Îngraș și eu porcul, m-am trezit hlizindu-mă.
Îmi venea să mor, să mă iau la palme...
- Aha! Angajare sau ziaristă?
- Ziaristă, m-am repezit în timp ce îmi simțeam deja obrajii arzând.
Speram din inimă ca pudra aia de la Avon să merite toții banii ăia.
- Atunci, mult noroc, îmi zâmbi el cald, dar cumva atât de direct, că i-am văzut zâmbetul înflorind dintr-o dată, în timp ce eu iarăși am bâiguit ceva cam ca:
- Eh! Să fie!, dar era doar un vechi reflex din vremea studenției.
- Dar, o să fie ceva mai greu! BNR! am accentuat eu umflându-mă în pene.
A continuat să zâmbească și parcă doar mi s-a părut mie că pentru o singură fracțiune de secundă, ochii ăia verzi cenușii erau să izbucnească în râs.
- Da, a glumit el relaxat! Ceva mai greu! spuse el luând o poziție și mai relaxată.


În următoarele minute, cam cinci, pornind de la o afirmație a mea legată de aparenta apreciere a leului față de valuta europeană, am înțeles că asta poate fi orice, parte la un scenariu speculativ, ori doar o falsă impresie, ori doar un efect de moment introdus de balanța cea previzibilă dintre export și import. O poză clară, poate o hologramă.
Am prins curaj și am continuat să întreb. Îmi răspundea calm, echilibrat și zâmbea în continuare cald, dar nu superior.
Nu cred că a durat mai mult de două zeci de minute.
La un moment dat s-a oprit și zâmbind mi-a arătat ceasul:
- Trebuie să pleci, mi-a mai zâmbit el odată.
Mai aveam doar douăzeci de minute până la trei.
Mi-am adunat în grabă revista și geanta și am sărit în picioare.
- Vă mulțumesc mult! Și...
- Mi-a făcut plăcere! Poate ne vom mai întâlni! Trec uneori pe aici... , îmi zâmbea el la fel de calm.
- Eu sunt Andreea, am zis eu și i-am întins mâna.
Se ridică în picioare și cuprinzându-mi-o într-un fel ciudat, de parcă voia să o sărute, nu doar să o strângă și spuse:
- Gabriel.
- Poate mâine, am spus eu roșind.
- Cine știe! Poate... , râse el și-mi eliberă mâna. Zboară!
M-am întors și am zbughit-o literalmente la fugă. Era târziu cu adevărat, dar simțeam că de mi-aș întoarce privirile, aș constata că de fapt totul a fost un vis.

Am ajuns cu greu la BNR. Coridoarele austere mă impresionară destul, dar mă simțeam pregătită. De interviul ăsta depindea finalizarea contractului meu de muncă.
- Bună ziua! Sunt Andreea Vasile de la Cronica financiară. Sunt așteptată de domnul consilier Croitoru, am spus eu repede în fața doamnei secretare, care mă privea zâmbind profesional.
- Imediat! Luați loc vă rog.
Cele câteva minute de așteptare au venit cam ca o mană cerească. Respiram deja normal când am auzit-o ridicând receptorul, iar apoi îmi spuse:
- Vă rog să poftiți! Domnul Croitoru vă așteaptă.

Când am intrat pe ușa, încă repetam sloganele de la universitatea americană. „Spatele drept, mersul normal, privire directă. Te prezinți cu voce normală, dar fermă...”
- Bună ziua....
Nu știu când se schimbase. Costumul era impecabil, dar ochii ăia verzi cenușii în lumina filtrată de draperiile grele, erai aceiași și zâmbeau poznaș:
- Sunt Gabriel Croitoru domnișoară Vasile. Ia loc, te rog, trecu el peste orice formalism.
Cum încă nu-mi revenisem și mă mișcam destul de năucă, i-am simțit doar mâna aia pe care o știam atât de frumoasă, pe umăr și am auzit:
- La întrebări ți-am răspuns în parc! Scrie ce vrei! Acuma bem o cafea cu apă rece?