Mergea pe o strada pustie imprejmuita de cladiri uriase ce strapungeau norii cenusii. Aerul era rece si mult prea greu de respirat. Sam se uita incremenit la strada ce se intindea inaintea lui. Totul era gri, sau cel putin nuante de albastru, alb murdar si chiar negru. Norii se rostogoleau in viteza peste oras, dar nici o adiere nu se simtea in aer. Daca ar fi existat copaci in acest loc, Sam era sigur ca frunzele acestora ar fi star nemiscate. Si nu s-ar fi simtit oare putin mai fericit daca ar fi vazut macar un pumn de pamant in grota aceasta de beton, fier si sticla? Singurii cat de cat naturali erau norii. Era atat de deprimat incat simti ca nu mai are pentru ce trai. Incerca sa vada razele soarelui strapungand norii, dori cu disperare sa vada oameni sau sa auda un zgomot cat de mic. Nimic nu ii reusea. Totul parea un cosmar din care nu avea sa se mai trezeasca niciodata. Un cosmar ce parea al naibii de real. O striga pe Jo dar pe urma isi dori sa nu o fi facut. Sunetele se amplificau formand un ecou sinistru care-l infricosa de-a dreptul. Nu era numai vorba de depresie, singuratate sau nefericire, de data asta era vorba de teama. Teama de a fi singur, teama de suferinta sau durere, teama de moarte. De data asta nu mai o avea pe Jo care sa-i spuna ce sa-si imagineze sau sa se concentreze mai mult pentru a obtine rezultatele dorite. Trebuia sa se concentreze singur, sa-si gaseasca puterea de concentrare si sa iasa din aceasta situatie absurda, sa revina la realitate. Din punctual lui de vedere putea foarte bine sa fie si in coma. Totul depindea de el ca sa-si revina.
Neavand nimic mai bun de facut, o lua pe strada pustie, intr-o directie oarecare, fara sa stie unde-l va purta urmatorul pas, fara sa stie ce vrea. In cap incepura sa-i rasune tot felul de intrebari, intrebari de rutina si de bun simt la care nu gasea raspuns. Simti doi ochi negri urmarindu-l si se opri dezorientat sa priveasca in jur. Incepuse chiar sa creada ca o ia razna. O umbra trecu pe langa el, strecurandu-se printre cladiri si disparand in intuneric. Nu, nu avea cum sa fie o halucinatie si alerga in directia respectiva. Exista totusi o explicatie, gandi el. Cu siguranta umbra era din cauza norilor, dar cand ajunse acolo, doi ochi verzi ca jadul il priveau intrebator. “Te-ai ratacit?” facu Jessica. Dintr-o data strada se umplu cu oameni care mergeau si vorbeau ca si cum ar fi foat acolo din totdeauna, fara sa sesizeze micile imperfectiuni ce dadeau orasului un aspect mai mult decat bizar. Luat prin surprindere facu un pas in spate si privi toata agitatia aceasta cu un aer descumpanit. Sa-si fi imaginat inainte pustietatea sau totul era acum doar iluzie? Dar cand se intoarse, in fata lui statea alta persoana, un barbat care parea sa emane lumina. Nu se potrivea deloc cu peisajul monoton si nici cu ceilalti oameni stersi care se fataiau de colo colo. Parul ii era blond, o nuanta de aramiu combinata cu spic de grau, foarte carliontat, dar cu bucle bine definite care abia ii atingeau umerii. Fata era de o frumusete deosebita care ii punea in evidenta foarte bine ochii albastri. Omul purta niste pantaloni destul de largi, drepti, o camasa descheiata pe jumatate, amandoua albe, iar in picioare avea niste sandale bej dintr-un material ce parea foarte usor. Aparitia aceasta brusca il zapaci si mai mult pe Sam, marind confuzia ce se crease in capul lui. Il privi cu atentie, masurandu-l din cap pana-n picioare si invers apoi spuse cu voce tare:
“Un inger!”
Tanarul ii raspunse cu o voce cu o voce dulce, care putea foarte bine si sa-l hipnotizeze, dar in care nu se simtea nici urma de indoiala sau frica. Vocea unui om sigur pe el, un om puternic.
“Mi s-a spus in multe feluri.”
“Cum ti se zice?” il intreba Sam fara sa-si dea seama ca pusese intrebarea gresit. De fapt vroia sa-l intrebe cum il cheama. Dar tanarul se multumi sa-i afiseze un zambet placut si linistitor, continuand sa-l priveasca fara nici un motiv anume.
Sam se simtea stingherit din cauza acestei priviri fixe. In mod normal i-ar fi spus ceva in genul “fa-mi o poza, o sa dureze mai mult” dar acum, fiind pe un teritoriu necunoscut, i se parea mai prudent sa incerce sa comunice cu el mai degraba decat sa-l jigneasca.
“Trebuie sa-mi gasesc drumul spre casa!”
“La ce bun?” il intreba tanarul zambitor.
“Sotia mea, Jessica, va fi ingrijorata din cauza mea.”
“E bine sa fie cineva ingrijorat din cauza ta. Asta inseamna ca te iubeste. Dar tu visezi prea mult. Nu intelegi? Nu exista acasa, nu exista Jessica, nu existi tu!”