SUNET DE VIOARA – DILEMA
[...]
Fiecare s-ar zice ca a pornit pe drumul sau. Un drum anevoios, plin de resentimente. Insa ochii aceia stralucitori, insetati de dragoste, naivi si totusi conturati de maturitate, nu s-au uitat. Nu au putut sa se uite. El, mai intelept ca in noaptea in care s-au cunoscut, mana ambitia spre implinire, juca asul din maneca, privea prea putin optimist viitorul. Dorea sa aiba clipa. Acea clipa in care zambetul ei se oglindea in intunericul din privirea sa. Ceva a schimbat in el si, nu pentru o clipa, ci pentru totdeauna. Setea de adevar, de present, musca gandirea intortocheata a celui care odata era vis de vara. Imaginile trecute prindeau firul ratiunii si il purtau pe taramul fericirii. Care fericire, cand tot ceea ce a fost a trecut si nu va mai fi vreodata? Ea, inca visand la urma cenusie ce viata a pus-o intr-o negura sangerie, lasa cele sapte lacrimi sa curga pe obrazul brazdat de oboseala neimplinirii. Observarea, prima sic ea mai memorabila lacrima, curgea prelung, luand cu ea secunda interminabila in care cele doua firi s-au vazut, s-au apropiat sub semnul straniului. Atractia, alerga, intr-o cadere libera, spre sipetul tacerii, amintindu-si acei pasi hotarati care au luat-o in palme, vestindu-i necunoscutul. Frica, prea timida pentru a-I lumina chipul, se ascundea la poalele imbujorarii, asteptandu-si pierirea. Dorinta, nebunatica din fire, se juca pe obrazul aproape inert, cerandu-si dreptul la un ultim moment, la o ultima savoare. Indoiala, lua fiecare particica si o umplea cu vinovatie, culegand strigatul durerii, imprastiind lumina genezei. Dorul, atat de intens incat nu lasa sa doarma firea ratacita printre clipe de clestar, tanjea dupa portul imens din care tocmai a plecat, pe un vapor care nu-I apartine. Iubirea, cea din urma, insa cea mai apropiata de sufletul hoinar, alcatuia noi imagini, se lasa purtata intr-un zambet amarui pe taramuri invechite, care insa pastrau fericirea sa cum era ea, ca in prima zi in care a poposit pee le. O data cu ele au dus lacrimile si fericirea? Ei, incepand sa urasca constrangerile banalitatii urbane, cautau cu gandul sa uneasca intr-un singur destin doua cai laturalnice, umbrite de iluzii, de minciuni, de adevaruri. Vor fi ei indeajuns de indragostiti incat sa spulbere orice cuvant? La indemana se au doar pe ei, unul pe celalalt. Impreuna vor putea pluti pe norul care duce spre eternitate. Dar oare nu e prea tarziu? Si daca nu, mai vor sa fie un tremur sub razele lunii?
[...]