...povestea unul:

„Eram gata-gata să mă realizez odată. Aveam și eu bani, mașină, casă... Adică, am casă, dar aș fi avut o vilă, un palat. Am și mașină, dar nu mai e nouă. Nu-i nici sport, nici decapotabilă... Jumate din oraș are o mașină mai bună ca a mea. Am și ceva bani, dar sunt unii care cheltuiesc într-o zi cât fac eu într-o lună!

De exemplu, nașu-meu s-a realizat. Al dracu’ om, nașu-meu! Nu pot să nu-l admir, să nu-l învidiez câteodată... Chiar dacă mi-a tras-o, așa cum nu mi-a tras-o nimeni... Stai să vezi.

Mai acum câțiva ani, lucram deja de ceva vreme și adunasem ceva bănuți. Nu mulți, așa, de-o casă. O casă mai mare, ba chiar două, dar nu pe-aici, că p’aici sunt ale necuratului de scumpe! Ce-am zis eu? Hai tu, nevastă, să mergem pe-acasă, că mi-e dor de-ai noștri. Și ne-am dus. Toți săraci, vai de mama lor! Nășicul, ca și ei...

Acum, noi i-am luat de nași de prieteni ce ne erau, nu că el era om însemnat, cu funcție și bani, cu pile care-va-să-zică, așa cum se obișnuia pe la noi. Așa eram și pe-atunci, nu umblam să mă realizez. Cum m-am văzut prima dată cu el, cum ne-am împrietenit. Mai ceva decât nevestele noastre, care se știau de copile... Ca frații ne aveam!

Ei, el dăduse la greu. Colegii lui se privatizaseră, furaseră din fabrica unde lucrau toți trei utilaje, maiștrii, muncitori calificați și pricepuți... Cam cum se întâmpla atunci pe-acasă, și cum se mai întâmplă și acum pe unde se mai poate. Ãsta, nașu-meu, mai prăpădit. N-avea așa coraj să fure de la Stat pe față, era un biet om care mai încerca, uneori, să mă convingă că socialismul n-ar fi rău, dacă... Cam prostuț, dar eu țineam la el. Îmi era prieten. Așa că el nu a vrut să intre în afacere cu cei doi colegi ai lui.

Când l-am găsit, nu avea nici după ce bea apă. Lucra angajat la acei colegi ai lui, îl plăteau cât și cum vroiau ei... Altfel, inginer bun, el le ținea hardughia în spate, alerga ca un câine. Nevasta lui nu lucra – dar altfel, cucoană, două fetițe cu profesoară de pian. Un socru și o mătușă pensionari pe capul lor... Vai de norocu’ lui! Îi zic eu, ca prieten: „Cum să te ajut, pretine?” „Cum să mă ajuți? Eu nu știu afaceri, doar meseria mi-o știu...”

Așa era. Om de execuție, cum erau mulți ingineri pe-atunci. Mai mult manager decât inginer, că nu proiecta nimica. Îi zic: „Băi, frati-miu, eu am mai învățat câte unele pe unde am umblat. Uite, știu să proiectez chestii de-astea. Crezi că ar merge pe-aici?” „Știu eu?”, zice el cu îndoială. „Nu m-am gândit la așa ceva...” „Păi, hai să ne gândim împreună”, îi zic eu. „Uite, eu îți fac proiectul, așa cum trebuie făcut după toate regulile. Tu vezi dacă se poate face aici, dacă nu-s alte regulații. Și mai află cât ar costa, să vedem cum pornim.”

Vin acasă și fac proiectul. Am lucrat vreo jumate de an, a ieșit grozav! Îi trimit totul. El începe să mă întrebe: „Da’ aici, ce trebuie făcut? Da’ asta cum e? Da’ dincoace, ce trebuie folosit?” Eu îl întrebam: „Cât ar costa dacă folosești material din țară? Dar din import?”

Ieșea cum trebe. Numai el îmi zice: „costă cam atâta, dar eu nu am bani, știi doară.” „Bine, frate, îi zic. Ne facem părtași, ne întoarcem acasă, mi s-o urât de când tot umblu prin lume. Tu-mi ești ca un frate, nevastă-ta e bună prietenă cu a mea... Venim și facem business toți patru. Uite, cu banii mei putem începe. Facem la început doar două – trei chestii, și le vindem. Cu banii obținuți, facem șase, și le vindem. Apoi, zece... Tu caută oameni, că eu aduc cu mine un meșter de pe-aici, să-i învețe pe cei angajați de tine cum trebe făcut...”

Trec vreo trei luni, nu mai primesc scrisoare de la el. Mă întreb: o fi pregătit terenul? O fi găsit oameni de nădejde? Să știu când vin cu meșterul. Vacanță nu am decât în vară... Trece vara, nu-mi scrie. Intru la gânduri: Doamne feri, s-o fi întâmplat ceva rău cu ei! Le scriu, nimic. Le telefonez, nu mai e numărul bun. Tulai! Telefonez lu’ soră-mea. „Oi, mulțam pentru telefon, eram în nevoie...” „Taci, tu! Ce-i cu nășicu’?” „Păi ce să fie? Stai să-ți spui...”

Cică, se întâlnește ea cu unu, îl știam mai de mult, meream împreună pe munți. Mai copil ca mine, dar terminase de-acu ingineria. Zice ăla: „Tu, nu vorbești tu cu frati-tu, poate facem business împreună?” Zice ea: „No, frate-meu a vrut să facă biznis cu nașu-său, mai an. El s-a specializat în Canada, amu face chestii din ălea... Zâcea să se întoarcă acasă, să le facă pe aici, s-or căta...” „Se cată, sigur că se cată. Uite la ăla, pretin cu prefectul și cu președintele de la țărăniști, el s-o apucat să le facă de mai an, amu e bogătan tare. Are casă mare, nevastă-sa e cucoană... Ea parcă era pretină cu nevasta lu’ frati-tu... El o fi nașu’ de vorbești?”

Ei, uite-așa, când mă mai întreabă câte unu’ de ce nu m-am realizat și eu, parcă văd negru în fața ochilor și îmi vine să-i sar în beregată. Ce să-i spun? Că sunt un prost, care mai crede în pretenie? Și ca să realizez, ce? Bani, o mașină, o casă? Ce sunt toate ăstea, adică pentru ele să pierzi un frate? Dacă cineva ți-ar oferi toate ăstea în schimbul vieții lu’ soră-ta, că știu că n-ai frate, ai da-o? Da? Ptiu!”

Stimați ascultători, asta nu este decât una dintre piedicile care ne stau în calea realizării. Vă dați seama de ce, cel ce povestea, nu s-a putut realiza. În viața asta totul este de vânzare. Pe lumea cealaltă, unde ajungem goi pușcă, nu prea mai avem ce vinde. Acolo putem fi, fără nici o problemă, sfinți...

(Escu, Prelegeri Neascultate,
Editia a II-a)

Nota redactorului:

O conferință care s-a bucurat de un succes neașteptat. După prelegere, au urmat o mulțime de întrebări, e drept, referitoare mai ales la aspecte practice. De exemplu, unii au încercat să afle adresa povestitorului, pentru a-i putea propune afaceri profitabile. Iar alții s-au interesat mai ales ce și cum ar putea vinde una-alta...

Drept urmare, intenționam să reprogramăm conferința. Din păcate, Profesorul a refuzat să reia tema acestei prelegeri. Cică, îl umple de greață...