Mă caut de când am aflat că mă pot găsi. Rătăcesc, lupt, ca mai apoi să supraviețuiesc. Tot ce mi s-a intâmplat acum părea rupt dintr-un vis fugar care mă învăluia.
Era acea dimineață fragedă care cerea fără întrerupere victime. Deși cerul auzea demult râsete și glume de copil. Era dimineața marelui examen, o dimineață în care Înalta comisie nu știa încă sigur dacă merită să trec.
Am pornit fără șovăire să înfrunt stâncile hidoase. De fiecare dată simțeam ceva sumbru, însă nu mă lăsam copleșită nici de gândul morții. De fapt, era o nouă clipă de oglindire: vedeam a mia oară că sunt orfană printre atâtea mâini care se țin necontenit, printre atâtea spirite care vor să cadă, iar mai apoi să sufere împreună. Știam demult că eu trebuie să rămân în urmă. Slăbiciunea mi s-a văzut chiar atunci: îmi semnasem sentința, tânjind la alte culmi. Nu-mi fusese niciodată de ajuns moleșeala pe care o căpătam după fiecare egoism născut din frustrări, din priviri de muritor.
Acum aș vrea să-mi blestem inima pentru invidia de atunci. Mă pot bucura pentru întreaga cădere: ea mi-a lipsit până acum, cu toate că ochii mei îndrăgostiți nu îndrăzneau să creadă. A fost o adevărată apă vie pentru trupul și mintea mea, care erau împănate de vertiginoase nemulțumiri și autocompătimiri; recunosc, era vital să cad!... Eu, cea însetată de obsesia schimbărilor, de goana după nou; Eu, care voiam ceva desăvârșit, ceva perfect, si unelteam machiavelic cu destinul, condamnându-l pentru neajuns? Meritam ceva draconic,incât sa rămân pură; mai bine spus, să redevin pură, după atâta uscăciune bătrânească, mirosind a boală. Gust momentele critice cu stoicism... Nu mai are rost să mă ascund: până acum, chiar și atunci când păream completă, împăcată convinsă, matură, aproape găsită, eram împroșcată cu noroi. Nu eram luminată: păcatele adunate cu sârg mă umbreau, dar ieșeam de cele mai multe ori glorios din spatele lor. Acum, doar vărs patetismul din mine, cu riscul să dau naștere la ceva ieftin, la un jurnal ratat încă de la început.
Mi-am ascultat inima. Și unde am ajuns? Jos de tot... dar a meritat, pentru că am urcat singură, să mă lepăd de tot ce era învechit. Drumul meu e o eternă căutare, care poate sufoca, și de care se îneacă deja toți cei ce mă înconjoară. Realizez că pe zi ce trece, sunt tot mai puțini cei cărora le pasă de mine. Simt că e vina mea, dar e o vină cu mult folos: trăiesc doar pentru Mine, cu Mine prin Mine... Mă rog ca aerul să mă ierte pentru rătăcirea mea...
Am un suflet forțat, pe care îl chinui din ce în ce mai mult. Să simtă, să iubească, să urască, dar cel mai des, să simtă. El nu e încă suficient de nebun, ca să mă împace. Să-mi urle în somn că aluatul din care mă trag e unul sigur, foarte greu de schimbat. Încep să mă obișnuiesc să fiu "între"... Sunt doar amintiri: am pierdut un suflet ciobit la care țineam cu o convingere de ateu.
Voiam dinadins să cobor. Spiritul îmi era prea greu: nu știu ce aveam mai mult în El: iubire, nădejde, credință? Am căzut, fără vreun vis straniu de a zbura... Mă cunoșteam drept supraviețuitoare... și s-a despicat pământul sub mine; au urmat tumbe demente, rugi disperate, luminițe murdărite de pădurea păcătoasă... Eram într-o continuă cădere liberă, și mă simțeam vecină cu Cerul, alungată într-un sicriu vegetal, cu aromă de frunze, crengi, pietre, sânge... Îmi mișcam mâinile neputincioase; parcă semănam cu o morișcă tocită de vreme. Atinsesem toate pietrele care îmi sorbeau lacom sângele ce dădea în clocot; reușeam să le depărtez. Nu voiam să devin o stigmatizată a unor roci necunoscătoare. Ele nu erau altceva decât josniciile ce intrau încet-încet in putrefacție, josniciile de care mă apăram zi de zi, de când am hotărât să Fiu... Le-am distrus totuși ușor, însă ele și-au lăsat amprenta pe întregul meu trup. Au vrut să mă termine: m-au sfâșiat pe piept, în dreptul inimii, când m-am agățat haotic de un copac. De un stâlp care mi-a fost dăruit pentru... a Trăi, pentru... a Fi... Am simțit atunci Viața, care mai pâlpâia în mine de frica morții; am trăit pentru a nu lăsa moartea să mă strivească. M-am oprit rugându-mă. M-am oprit ironic de ușurată. Am înalțat un strigăt de ajutor, iar așteptarea mi se părea interminabilă, cu toate că eram fericită că eram Vie. Plângeam și-mi atingeam rănile; erau mai fragede ca pământul pe care crescuseră pietrele acestea antice. Fierbânțeala sângelui mă adormea, dar reușisem să stau trează, să veghez. Eram zdrobită: războiul din Mine aștepta o salvare pentru o victimă plină de emoții: tâmpla mea stângă, altă dată plină de iubire, sângera fără încetare. Era sânge curat și naiv, plin de vise adolescentine... Doar Era... Îmi luase atât de mult să-mi dau seama că mă cațăr pe un teren nesigur: acum, totul părea Limpede: vedeam deplin... Pădurea își terminase de mult operația: îmi amputase ochii inchiși, sufletul vetust și îngreunat, inima visătoare... Făcuse o meserie pe care nici un doctor nu o putea face: mă lămurise, mă deschise, mai mult ca sigur mă maturizase...
Vindecarea? Nici nu îmi trecea prin gând să o câștig pe un coridor lung, gri, cu șiruri de uși prin a căror sticle toate vârstele se identificau cu una singură: cea a sfârșitului. Deși am pierdut pe-acolo două nopți dezolante, care mă forțau să simt doar un calorifer rece și dureros pentru membrele mele obosite și sculptate. Nu acolo mi s-a cusut sufletul, ci... în Mine!
Am auzit că îngerii sunt primii care cad. N-am fost nici pe departe un înger... Atunci încercam doar să mă curăț de desfrâul care mă ispitea clipă de clipă. Undeva, la sute de kilometri, un suflet mult mai îmbătrânit și chinuit își dădea drumul in brațele Îngerului Dragostei. A plecat El, să mă salveze chiar pe mine. A luat cu el și sufletul meu alterat, care își prezentase duios cântecul de lebădă, și am primit Ceva în schimb: Viața și sufletul puternic. Paradoxal, cadoul meu cel mai fragil...
Credeam, dar acum cred și mai tare. Cineva mă iubește, Cineva vrea să mă vadă în rolul de pământeancă... Cineva mi-a furat dubiile și fricile, și m-a îndemnat să mă caut până voi simți că... Nu mai Pot!...
Ca să fii fericit, trebuie să te scapi de tot ce-ți este de prisos. Drastic, dar... Personajul e pe cale să fie doar un actor de rezervă, în timp ce visez la o altfel de artă... Sunt extrem de goală; vreau să mă pot umple din nou... Nu m-am găsit încă, dar am aflat tot ce mă va putea modela pentru supraviețuire, în anii ce aleargă spre mine. Nu mai am nevoie de semne de întrebare pentru un suflet nou!!!
Acum câteva zile, mă plictiseam în neclintirea camerei... Eram prizoniera pereților, deși totul părea transfinit. Aruncam priviri piezișe tutror lucrurilor care mă înconjurau și nu mă lăsau să rătăcesc cu gândul în spatele lor. Curiozitatea sălta în mine, așa că am luat o mapă neagră de pe covor. Mă așteptam să găsesc o scăpare în ea, dar... Ce era acolo? „Ruinele” unei vieți omenești... Mormane de hârtii fără nici un sens, pe care vedeam același verdict fatal: Sfârșitul!... Oare viața se refugiază doar în hârtii? Pentru cei mai mulți, rămâi doar o materie primă pentru origami? Atunci, nu puteam visa... Mi se luaseră prea multe, și știam că și eu puteam ajunge maculatură... Dacă nu scăpam, dacă nu mă rugam, dacă nu Voia... Munți- pietre, hârtii- pulbere, scrum- acestea suntem, așa ajungem?
REGINA MACADAMULUI ar fi ales eutanasierea sufletească fără prea multă șovăire. Am fost scoasă de sub farmecele ei, altfel... curgeam și eu încet...
Zile la rând, tot ce am putut face a fost să stau... Să zac, să lâncezesc, însă eu respingeam întreaga ipohondrie din jur. Zâmbeam din nou, pentru că am gustat nectarul nemuririi... Prăbușirea mi-a șters toată durerea: am devenit imună la tot ce mă putea răni înainte... Atunci am simțit pentru o clipă nesigură că plutesc; nu mai era ceva forțat; toate mădularele mele luau parte la acest dans al aerului. Eram atât de ușoară... nu ca și în diminețile de iarnă, când mă trezeam devreme, și vedeam troienele de zăpadă adunate sub fereastră. Atât de mult alb! Atât de puțini plămâni pictați cu aer! Aici vedeam mult maron, de la veștejeala din jur... Iarna mă apuca o sufocare; în timpul căderii simțeam doar refugiu, un val de oxigen care mă însuflețea la fiecare izbire de pietrele fioroase... Ca să rânjesc atât de viu de fiecare dată când ele mă ispiteau la o sinucidere cu miros de mușchi umed și pește mort din pârâu... Mi-am ținut viața in mâini; de fapt, altcineva mi-a păzit-o!Dar acum știu c-o am. Știu că e mea, știu că o trăiesc dintr-un motiv mai apetisant decât frica de sfârșit... O prețuiesc!
Uneori, liniștea din jur mă sperie. Îmi simt mâinile reci, deși canicula e în toi... Știu!... E noul meu suflet, care începe să-și facă loc în mine!
Punct! Și de la capăt! Nu mai sunt atât de slabă să cred în puncte de suspensie: vreau o stâncă sigură, care să mă iubească pentru curajul meu! Mi-au ajuns lunile în care supraviețuiam, mistuită de zbuciumul din mine! Am fost o frântură, dar sunt un întreg! Eman putere, împletită cu o dulcegărie copilărească! O să eclipsez toate pietrele care m-au sfâșiat: cuvântul meu va ucide ca un trident! Te-am găsit și te-am avut atât de aproape, Doamne! Te-am călcat în picioare, Moarte! Începi să te ofilești în uitare, personajule! Te îmblânzesc, Suflet tare, istoric!
Iubesc, sper și cred: în Tine și în Mine! Suntem noi doi: e de-ajuns! Mulțumesc că Exiști! Dacă amintirile și speranța se pierd ultimele, vreau o colecție. De amintiri mă ciocnesc zilnic, iar speranța înflorește de fiecare dată când aud un bocet, când văd o lacrimă, când simt un tremur, când miros frunzele uscate din parc, când îmi ating o rană abia vindecată... Speranța e garoul meu; mă insoțește pretutindeni.
Tristețea mă umbrește din când in când... dar Tu m-ai învățat să o fac dulce; ca fiecare suspin de-al meu să nască un strigăt de bucurie.
Mulțumesc și iert. Totodată, cer iertare. Pentru tot, de la toți. Ies. Ies dintr-un carnaval care s-a folosit mult de Mine. Zbor spre Altceva, ca să culeg Nemurire!