I
Karin

Mi s-a parut
ca picuri de sange
cad din soare
ca totul arde fara
pic de vlaga;

- Fereste-te de semnul acela copila, fereste-te de el…
Erau spusele unui preot de la parohia ei cand acesta o vazuse purtand pentagrama aceea intoarsa. Pentru ea nu reprezenta mai mult decat un semn mistic, dar pentru multi altii... Intr-adevar citise o multime de lucururi despre el; semnul stelei neintoarse era considerat aproape de toate culturile un semn benefic intotdeauna. Pe de alta parte, pentagrama intoarrsa era semnul Diavolului, in toate culturile aparea ca apartinand de elementul rau al religiei... De fapt acest semn al pentagramei intoarse i descoperise numai in culura crestina si mai ales in perioada Inchizitiei, cand mii de persoane murisera fara vina. Semn atriubuit vrajitorilor, demonilor si mai ales Diavolului.
- E malefic copila, de ce il porti? Se auzi din nou vocea acelui preot. Vru aproape instantaneu sa il intrebe cum poate dovedi acel lucru, dar se multumi sa il ascunda sub palton. Toata lumea vedea in medalionul acela ceva rau, chiar si parintii ei cu care aproape se certase cand o vazusera pentru prima oara purtandu-l... Incapatanarea fiicei contra parintilor invinsese; dupa ei, ea nu intelegea efectul malefic pe care il avea acel medalion asupra ei. Cum sa le spuna ea ca fusese al fratelui ei, ca il purta cand il vazuse ultima oara si ca il dadu-se ei? Nu putea...

Ajunsese acasa de mult. Ca de obicei se baricadase in camera ei printre poster-e cu Dimmu Borgir, Negura Bunget, Children of Boddon si Immortal. Trupe rock a caror muzica trezea fiori in toti prietenii pe care inca ii mai avea. De la moartea fratelui ei se instrainase mult de ceilalti, chiar si de sine insasi; pastrase toate tricourile, toate albumele sau poster-ele pe care fratele ei mai mare le adunase.
Privi in oglinda trupul acela care ii parea mai ciudat cu fiecare zi ce trecea. Uitatse cum aratau proprii ochi a caror culoare trecea atat de usor de la verde la caprui incat nimeni nu stia ce culoare aveau cu adevarat. Aproape ca uitase pana si forma ondulata a parului de culoarea castanelor, care fusese lasat sa creasca in voie incat ii trecuse de mult timp de solduri. Uitase cum arata propriul ei trup. Totul parea mai incetosat dupa pierderea lui, chiar si la atata timp dupa.
Se tranti pe pat dupa ce lua de pe birou o carte si incepu sa citeasca in „liniste”. Un CD cu Dimmu Borgir era deja in CD-Playerul de langa ea ,iar castile ii urlau in urechi

Hear the cries from the Mourning Palace
Feel the gloom of restless spirits
Hear the screams from the Mourning Palace
Feel the doom of haunting chants

Cartea era de filozofie:

Strain de mine insumi si de aceasta lume, inarmat doar cu o gandire ce se neaga pe sine de indata ce se afirma, ce nume poarta aceasta conditie a mea in care nu-mi pot afla pacea decat refuzand sa stiu s-o sa traiesc, in care setea de a cucerii se izbeste de ziduri care-i sfideaza asaltul?

iar ea era studenta in anul trei la Facultatea de Litere in cadrul Universitatii din Bucuresti. La un an dupa ce intrase ramasese un pic dezamagita de acea facultate, dar visele trebuiau implinite... Asa ca isi continuase drumul fara cale de intoarcere... Drumul catre ea insasi.
Acum se gandea la fratele sau... cat de dor ii putea fi de Alex si de felul sau de a fi. Cand il vazuse ultima oara in viata, realizase cat de mult se schimbase in ultimile cateva saptamani, dar nici prin cap nu ii trecuse ca fratele sau avea sa aleaga drumul acela... De ce? Si de ce isi luase adio numai de la ea? Sau numai ea intelesese spusele lui de adio, asa printre randuri, asa acum el obisnuia sa spuna lucrurile. Vorbea mult, dar rareori lasa sa se inteleaga ce credea cu adevarat sau ce avea de gan sa faca. Ca in ziua aceea, dar intelesese mult prea tarziu, masina demarase din fata ei si intorcea spre dreapta la prima intersectie. Ce rost mai avea sa il strige? Ii dadusera lacrimile di cazuse in genunchi, plangand. Intrase in casa pe furis, fugind in camera ei. Plangea si se ruga ca ceea ce ea intelesese prea tarziu din vorbele lui sa nu fie adevarat, apoi soneria, politistul, fratele ei avusese un accident de masina; murise, plansetul mamei, furia tatalui... in clipa aceea isi dorise sa urle din rasputeri, dar vocea ii era moarta precum ii era si sufletul. Se inchisese in sine, fara nici cea mai mica rasuflare a ceea ce avea in suflet. Nici macar parintii nu reusisera sa o convinga sa arunce ceea ce pastrase de la fratele ei... Pentru o perioada si la facultate incetase sa mai mearga.
Trecuse mai mult de un an de la accident, iar ai ei dadeau semne de inviorare, pana si ea se linistise partial, dar inca ii era dor de el. Iar acum cartea aceea pe care o citea de buna voie, in care filozoful acela naiv vorbea despre „absurd”. Cum indraznea sa scrie asemenea bazaconii? Si totusi... poate avea dreptate. Poate ea era cea care gandea altfel, gresit.

Se hotara sa plece din nou. Un seminar pe care nu prea il frecventa, dar azi era una din persoanele care avea sa vorbeasca celorlalti. Isi trase pe ea un tricou negru asortat perfect cu pantalonii de aceeasi culoare, isi lua paltonul si dupa ce isi lua la revedere de la mama sa, iesi pe usa. In mai putin de 20 de minute era in Piata Universitatii, langa fantana arteziana de vis a vi de Intercontinental. Straduta din spatele Universitatii era la fel de pustie ca de obicei, iar picioarele o dureau ingrozitor. (Oare de ce nu isi luase bocancii care erau atat de comozi si se incaltase cu pantofii aceia? Stia ca merge pe jos, ca nu are niciun rost sa ia autobuzul.) Intra in facultate si merse direct in sala de seminar, care de altfel era pustie la ora aceea. Mai erau inca zece minute pana la ora de intalnire. Se aseza in prima banca langa usa amfiteatrului. Nu vroia sa stea mai mult decat trebuia la seminarul acesta; aruncase deja minciuna ca nu poate sta foarte mult pentru ca are o intaltnire imediat dupa. Nu spusese si cu cine sau unde. Se apleca sa se descalte de pantoful care o rodea, macar pana incep sa apara colegii ei.
Nu trecura cinci minute si in sala isi facu simtita intrarea un tanar din clasa ei, nu prea inalt, firav, si foarte vesel fata de alte dati in care ea il vedea mereu serios.
- Buna Rod, cum mai e viata?
Rodica il privi intens. Cum de era atat de vesel de data aceasta? Ea il stia mereu serios, desi intrebarea era aceeasi mereu.
- E bine... Nu am ce dori mai mult...
Dar avea... isi dorea fratele inapoi...
- Am ajuns mai devreme si am facut prostia sa ma incalt cu pantofii astia care ma rod.
Tanarul acela se apropie de ea si lasandu-se in genunchi ii lua piciorul in mana
- Imi dai voie?
Rodica dadu din cap, iar el incepu sa ii maseze piciorul. Durerea trecu aproape instantaneu, iar ea se lasa pe spate coplesita de senzatia pe care masajul lui i-o dadea. O senzatie de caldura ii cuprinsese corpul, o cunostea bine de tot, dar nu avea nevoie de mai mult... Ce bun si intelegator era Adrian. Stia deja lucrul acesta si ii era mereu aproape...
Seminarul incepuse, iar unul dintre profesori tocmai o invita pe ea sa urce pe podium pentru a-si sustine referatul. O vazuse deja fara foi pe care sa isi aiba notitele, dar era obisnuit cu lucrul acesta, aband in vedera ca la niciun seminar la care participase Rodica nu luase niciodata notite sa nu venise sa sustina vreo tema citind de pe foi. Tema acestui seminar era simpla, iar Rodica tocmai isi organiza in minte ideiile pentru ultima oara. Urca pe podiu si incepu sa vorbeasca ca de obicei, clar facandu-se inteleasa de toata lumea. Toti colegii considerau ca e o placere sa o asculte. Nici un referat al ei nu era facut in totalitate de ea. Era seminar, nu era singura care trebuia sa vorbeasca; „referatele” ei erau de fapt discutii in contradictoriu cu colegii, lucru care desi nu era tocmai permis, era foarte admirat pana si de profesorii care participau rareori.
Dar de data aceasta Rodica se oprise brusc dupa primele doua fraze. Un chip din spatele amfiteartrului o privea cu o salbaticie nemapomenita, fara macar sa isi miste capul. Isi reveni repede si observa ca toti se uitau cu atentie la ea, nedumeriti de ce se oprisera. Isi continua discursul fara sa mai priveasca in acea parte a amfiteatrului de teama sa nu se blocheze din nou. Darul ei de a vorbi fascinase pe toti de cum isi sustinuse primul proiect la un astfel de seminar. Fire puternica, impunandu-si principiile mereu cu o vointa de fier, admirata totdeauna de profesori, Rodica isi expunea din nou parerile, iar ceilalti o ascultau cu drag. Fu insa in-de-ajuns sa mai priveasca o data in directia aceea ca de data aceasta sa impietreasca. Privirea aceea rece, pe care o simtise tot timpul in spate, acum incepuse sa o doara cu o intensitate enorma.
- Inceteaza... ma doare!
- De ce, copila a apelor, eu nu am facut decat sa privesc.
Toti colegii ei priveau in directia aceea dar locul spre care ea privea cu atata nervozitate era gol.
Adrian se ridica intr-o clipa fu langa ea, pentru ca era aproape gata sa lesine. Fiinta aceea care o privea isi schimba forma acum, forma aceea malefica pe care putini au fi cunoscut-o inainte de timpul propriei morti. Apoi el se cufunda in pamant, razand, iar rasetul lui ii rasuna inca in urechi cand se trezi dupa cateva minute lungita pe jos la baza amfiteatrului. Lesinase in bratele lui Adrian, iar acesta o dusese pana acolo, lungind-o pe podeaua rece inca mirosind a motorina.
„Sa cheme cineva o ambulanta!” se auzise un tipat pe holul facultatii, dar ea se trezise deja.
- Du-ma acasa, te rog.
Fura singurele cuvinte pe care reusi sa le rosteasca, realizand unde se afla si ce se intamplase. Iar apoi, amintirea receta a celui care aproape o arsese cu privirea lui o infiora mai mult ca niciodata. Tremura, iar mirosul acela de motorina ii facea si mai mult rau. Adrian o ajuta sa se ridice si o conduse la masina, urmati de unul din profesori si de prietenele ei, care insistau sa mearga mai intai la un doctor, dar Rodica refuza. Vroia neaparat sa mearga acasa.

Tremuratul nu ii incetase decat dupa ce se trantise in pat si incepuse sa planga. Pe Adrian il expediase cat mai politicos posibil, iar dupa ce se incuiase in casa incepuse sa planga cu sughituri. Adormi curand, dar nici visurile nu ii fura prea linistitoare, deoarce visa mereu chipul acelui tanar care o fixase in amfiteatru. Fu trezita de sonerie, lucru neobisnuit pentru ca ambii parinti aveau chei, si in plus nu era ora la care ea ar fi trebuit sa se intoarca de la facultate.
- O bucata de paine conita, un gologan sa imi cumpar ceva de mancare?
Omul care statea in fata ei o uimi. Un barbat la vreo saizeci de ani, imbracat cat se poate de elegant si incaltat cu o perece de pantofi ce pareau sa fie lustruiti cu o clipa in urma, statea in fata ei cersind desi parea ca ar fi avut toti banii din lume. O anumita atractie se nascu in launtrul ei pentru acel batranel. Il invita in casa si il conduse in bucatarie, unde se apuca sa incalzeasca mancarea. Batranul ramase extrem de impresionat de gandurile fetei, care ii spusese ca nu prea are mancare gatita si ca va incerca sa ii faca ea ceva. Ii spuse ca nimeni pana atunci nu mai avusese curajul sa il invite inauntru si sa ii serveasca mancare, si ca nici nu stie cum sa ii multumeasca.
Rodica lua repede din frigider doua oua si o bunca de carnat oltenesc, si dupa ce incinse tigaia cat mai bine le dadu drumul inauntru aproape absenta la vorbele batranului, in timp ce acesta vorbea despre viata pe care o ducea de cand nevasta lui murise, iar copii il parasisera fara sa mai dea vreun semn de viata. Cand ii puse farfuria in fata Rodica il intreba un pic distrata.
- Dumneata chiar crezi ca eu cred tot ce imi indrugi acum? Am observat cum te-ai repetat de doua ori in privinta copiilor pe care-i ai. Doua fete, dupa aia doi baieti si o fata; mai ramane sa imi spui ca ai doua neveste si doua amante si de la fiecare ai cate doi copii.
Batranul zambi un pic speriat.
- Nu ti-am dat de mancare pentru ca m-a induiosat conditia dumitale, ci pentru ca simteam nevoia sa vorbim, dar nu despre familia dumitale care te-a parasit si nici despre familia mea. Nu stiu, despre lucruri simple, fleacuri; se vede ca esti cultivat si ca poti vorbi despre orice.
Batranul zambi, descoperise oare fata ceva nou la el?
- Care iti e numele copila?
- Rodica.
- Ei bine eu iti voie spune Karin, nu te superi nu?
- De ce m-as supara... Imi place. Insa eu, batrane, cum sa iti spun?
- Spune-mi cum vrei tu, port multe nume prin lumile prin care trec eu.
Rodica zambi...
- Si prin cate lumi treci tu intr-o zi normala?
- Doua trei... uneori, daca imi termin treaba repede ajung chiar si la cinci lumi.
De data aceasta Rodica rase.
- Si care iti e treaba dumitale, batrane in afara de cersit.
Batranul paru sa se gandeasca putin, inainte de a da replica. Nu se putea desconspira chiar atat de repede...
- Sunt multe locuri in care cerseste omul din fata ta... Multe locuri in care indeplineste munci pe care putini le-ar face.
- Bine, batrane, daca tu imi spui, atunci voi incerca sa te cred.
Dar acum gandul ii era indreptat in alta parte. La acel chip, la acei ochi verzi care o fixasera in facultate. Ceva din ochii aceia ii aducea aminte si de fratele ei, dar nu stia ce. Intalnise pe Diavol, si nimeni din cei din amfiteatru nu il mai vazuse. De ce numai ea?

O noua zi. Umbra acelui lesin avea sa o acopere din nou la facultate. Avea de gand sa le spuna colegelor ca a fost la doctor chiar in ziua aceea si ca nu a patit nimic, si ca lesinase din cauze alimentatiei fara cusur asta se intamplase. Era credibil pana si pentru ea, desi... Oricum, alta minciuna nu reusise sa gaseasca.
Trecand prin parcarea de langa facultate, il intalni pe Adrian, care tocmai cobora din masina. Pe chipul lui se citea oboseala, iar apoi partial ingrijoare. Nu o observase decat cand ea era deja langa el.
- Hei, cum te simti?
Avea o figura extrem de trista si tot el pusese intrebarea. Oare ce se intamplase cu el?
- E totul bine, mi-am revenit repede ieri...
- Ce s-a intamplat? Tremurai toata cand am plecat de aici.
- Chiar asa? Inseamna ca tot de la mancare mi s-a tras si asta, nu am simtit nimic.
Il mintise bineinteles, dar nu putea sa ii spuna. De fapt ce ar fi putut sa ii spuna? Ca vazuse un demon, ca el nu il vazuse pentru ca i se aratase numai ei? Trebuia sa o tina mai departe cu minciuna despre mancare.
Cursurile tinura mult in ziua aceea, dar Rodica nu fusese atenta la niciunul. Se simtea mereu privita de catre ceva nevazut, ceva fara forma. Mirosul acela de motorina din amfiteatrul din ziua precedenta ii provocase greata la ultimul curs. Cand se ridicase sa plece era alba la fata. Dar nimeni nu observase ca se simtea rau. Parca toti erau vrajiti, sau poate ca totul se intampla in interiorul ei. Ii trebuise mult curaj sa plece de acasa in ziua aceea, desi nu crezuse nimic din ceea ce se intamplase la scoala in ziua precedenta. Nu prea stia nici ea ce se intamplase.

La iesirea din facultate intalni o persoana pe care nu se asteptase sa o intalneasca pentru nimic in lume a doua oara.
- Buna ziua, domnisoara Karin.
Initial uimita, iar apoi usor amuzata, Rodica il privea pe acel batran ca pe un salvator. Isi adusese aminte cat de bine se simtise in prezenta lui cu o zi in urma, cand acesta ii sunase la usa casei, din strada Ion Luca Caragiale din apropierea strazii Batistei. Intr-adevar nu era chiar atat de mirata sa il intalneasca langa facultate, iar dupa un timp uimirea ii trecu. Nu-i fusese greu sa o tina minte avand in vedere ca ieri il invintase la masa.
- Salut, batrane.
- As vrea sa va rasplatesc pentru ospitalitatea dumneavostra ieri. Imi permiteti sa va invit la un ceai?
Rodica ramase iarasi un pic uimita. Dar nu vedea un motiv pentru care ar fi refuzat invitatia.
- Prea bine batrane, dar am sa te rog sa imi spui cum te cheama, pentru ca nu mi se pare adecvat sa te numesc mereu batrane...
- Ti-am spus copila, spune-mi cum vrei tu... Eu am multe nume.
Rodica tacu si se lasa luata de brat de omul acela in varsta, condusa spre un loc pe care nu avea sa-l cunoasca. O duse pe o straduta in apropiere de casa ei, unde la subsol parea sa fie un mic restaurant cu aroma englezeasca. Nu stia de restaurantul acela, si nici prin gand nu ii trecuse ca in casuta aceea darapanata putea fi un astfel de restaurant. De unde rasarise tot acel spatiu de la subsol si acele mese din stejar masiv, vopsite in negru si acoperite cu fete de masa de culoare verde, fara pic de model. Parea a fi totul un basm legat de acest mic resturant linistit, care in momentele acelea nu avea alti clienti decat pe ei doi.
- Baiete, doua ceaiuri cat mai fierbinti, striga batranul. Si nu te grabi. Avem multe de vorbit.
Se intoarse catre Rodica, privind-o, in timp ce ea inca era prea absorbita de atmosfera sa inteleaga despre ce era vorba.
- Bine ai venit in lumea mea copila a apelor.
Rodica ingheta. Ochii batranului devenisera verzi, dar priviera era inca calda. Cum? Si totusi era aceeasi persoana pe care o vazuse in amfiteatru ziua trecuta, El...
- Esti...
- Da, in conceptie crestina sunt Diavolul, dar am multe nume pe toate taramurile pe care merg. Sunt echivalentul raului daca vrei sa spun asa. Sunt ceva fara de care Dumnezeu nu exista, fara de care probabil nu ar exista nimic din lumea pe care tu o vezi sau din lumile pe care eu le stiu.
- Tu...
- Eu, eu sunt cel de-al doilea Creator al lumii. Cel care joaca mereu rolul raului in orice cultura, orice basm despre trecut. Dar nu conteaza asta, si nu trebuie sa iti fie frica de mine.
- Cum sa nu imi fie frica de o putere atat de malefica ca cea de ieri. Imi ceri sa nu ma tem de Tine, care ieri aproape ca ...
- Ieri nu am facut nimic altceva decat sa-mi prezint o latura a mea... Cea, sa spunem, malefica. Desi te-am speriat, ti-ai revenit repede, astfel incat seara m-ai invitat fara sa stii cine sunt la tine in casa si m-ai hranit. Recunoaste ca te-ai simtit atrasa de trupul asta.
Aproape ingrozita, Rodica se ridica de la masa si facand pasi inapoi spuse cu jumatate de voce:
- Ce vrei de la mine?
- Vreausa devii amanta mea... Iubita Diavolului. Vreau sa ma doresti asa cum acolo sus unde nu vei mai calca prea devreme il doreai pe el, desi ai reusit sa nu ii spui atat de mult ce simti pentru el.
- Vrei ca eu sa fiu amanta celui mai rau lucru de pe lume? Vrei ca eu sa fiu amanta ta. De ce? Si ce te face sa crezi ca voi deveni asa cum spui tu Iubita Diavolului.
- Sa nu-ti fie sila sa pronunti acel cuvant si sa nu iti fie frica de mine, caci nu sunt cu nimic mai rau decat Dumnezeu. Uite, vom sta aici sa bem ceaiul si iti voi povesti in mare ce inseamna Diavolul si Dumnezeu.

La inceput, intr-adevar existase numai El, o entitate atat de puternica incat nu putea fi definita, si a carei puteri statea sub semnul unui singur sentiment. Iubirea. M-a creat mai intai pe mine, cu puteri egale cu el. Stia ca nu il voi contesta niciodata, desi s-a intamplat de multe ori sa alegem in contradictoriu. Astfel ca am creat apoi ceea ce voi numiti ingeri, care nu sunt decat niste entitati mai mult sau mai putin puternice create pentru a veghea asupra a ceea ce urma sa fie creat.
Am hotarat apoi de comun acord sa creem Universul. El a creat materia, un urias colos format din miliarde de miliade de particule, stranse toate la un loc intr-un si mai urias vid. Eu am imprastiat-o de la un colt la altul al Universului, de fapt se imprastie si in ziua de azi... pentru ca e putin spus prin a defini Universul ca fiind finit. Dar petnru a ajunge aici, am creat mai intai cateva lumi mult mai mici; le poti numi experimente. Nici unul din Noi nu stia ce face exact, dar am ajuns curand la aceleasi concluzii... Acele lumi sunt de mult pierdute, dezintegrate, lucru pe care am reusit sa il eliminam la Universul acesta. Imagineaza-ti universul ca un pumn de praf intr-un curent usor de aer, in continua miscare si formare... Cam asta ar fi.
Apoi am ales o stea, o planeta... Poate ca se facuse mult mai mult pana ce noi gasisem planeta asta pe care voi o numiti Pamat. Nu, nu noi am creat viata, noi am fost doar inceputul ei, iar aici Eu si El am fost pentru prima oara in contradictie dupa o perioada extrem de mare de timp in care nu am facut altceva decat sa observam. Crede-ma cand iti spun ca exista atatea tipuri de existenta in Univers incat nu ai reusi sa le tii minte. Multe apar si dispar pe masura ce noi vorbim, pentru ca timpul pe care voi l-ati inventat e doar o particula, o unitate de masura ce in alte parti nu ar fi valabila. Si aici am vrut sa influentam evolutia vietii... A durat mult pana ce din oceane au inceput sa apara cateva vietuitoare ce s-au raspandit treptat pe uscat, dar Viata pe planeta aceasta era abia la inceput. Cum puteam sa o influentam. Asa ca am continuat sa asteptam, in timp ce ingerii, creati de amandoi de altfel dupa asemanarea noastra ne aduceau vesti despre viata din toate colturile Unversului.
Noi insa alesesem planeta aceasta. Chiar daca in acelasi timp vedeam cum evolua si pe celelalte planete. Sisteme solare care se stingeau mai repede decat orice cercetator de-al vostru ar crede, stele care explodau doar datorita compozitiei instabile, sau gauri negre care dezintegrau totul in cale. Totul exista si azi, in forme mult mai stabilem iar ceea ce iti povestesc acum despre corpuri ceresti se intampla cu mult inainte ca Pamantul sa se fi format ca planeta.
Revenind insa. Cand a inceput sa apara si viata animala Dumnezeu Mi-a spus sa o influentez dupa cum am vreau lumea de pe aceasta planeta. Dar nu am vrut. Am lasat-o sa evouleze la fel ce pe celelalte planete, unde aparuse viata cu mult inainte. Apoi au aparut primatele, din ce in ce mai inteligente, fara voia Mea si a Lui. Recunosc, atunci m-am temut ingrozitor de voi desi mai vazusem acest lucru si in alte parti. Si bineinteles omul, fiinta, care contrar oricarei legi pe care o intalnisem pana atunci a reusit sa ramana aproape neschimbata timp de mii de ani in unitatea voastra temporala. Si odata cu omul a aparut si zeul, lucru pe care il stiam de mult, il observasem peste tot unde aparuse o forma de viata inteligenta. Mai intai soarele, animalele, sau pur si simplu un anumit element al naturii, iar apoi spiritele celor morti, viziunile provocate pe plante halucinogene. Iar apoi credintele mari, politeiste, ale egiptenilor, grecilor, peascilor, mayasilor de mai tarziu, chinezilor si ale multor alte popoare ce dinainte si de dupa, popoare ale caror ramasite poate ca nu le veti mai desoperi niciodata.
M-a uimit cand s-a facut pasul catre religia si mai organizata, cretinismul, islamismul, budismul... toate religii create si initiate de om, poate si cu un pic de ajutor din partea Noastra. Dar omul a evoluat singur si fara nici un pic de ajutor din partea noastra in perioada evolutiei. Trebuie sa recunosc ca am fost de multe ori dornic sa intervin, dar El imi spunea mereu sa fiu rabdator si am fost. Eram si sunt la fel de puternic ca el, dar sunt totusi mai iute la manie...

- Cam asta ar fi istoria pe scurt a Universului, dar atunci cand spun pe scrut, trebuie sa intelegi ca secundele in care eu ti-am povestit aceste lucruri sunt de fapt miliarde si miliarde de ani, si pe langa asta sunt multe lucruri pe care nu le-am mentionat si care nu ti-ar fi parunt importate.
Rodica il privea uimita. Niciodata nu crezuse ca ceea ce fusese invatata, conceptia crestina se putea indeparta atat de mult de adevar.
- Iubita mea, Karin, adevarul este ceea ce este adevarat, dar pe de alta parte cand un lucru nu il cunosti, adevarul este ceea ce crezi tu ca aste adevarat. Nu poti de definitia adevarului legat de lucruri pe care inca nu le cunosti. Depinde doar ce crezi tu...
Ramasese cu gura deschisa. Cum putea sa fie atat de aiurita in fata lui... el... care dupa spusele lui era acelasi lucru ca si Dumnezeu.
- Iti stiu deja intrebarea. De ce cultura crestina a simtit nevoia acerba de a implementa ideea raului. Karin, orice cultura, orice credinta formata pe planeta aceasta a stat la baza imbinarii dintre bine si rau. Totul s-a creat din lupta binelui cu raul... Toate fiintele acelea de a caror existenta stiti si totusi nu vreti sa credeti: vampiri, varcolaci, demoni; voi ii atribuiti raului, dar uitati ca in natura si voi sunteti raul. Un animal care ucide sa se hraneasca, altul care ucide poate doar din placere, asta sunteti si voi... asta sunt si acele anomalii care din nefericire sunt blestemate sa vietuiasca denaturat... Asta a fost menirea lor. Am vazut insa planete unde culturile au evoluat mult mai diferit de aici. Unde exista numai unul din elementele e la voi sau unde nu exista niciunul ci doar ideea de natural.

- De ce am ales imaginea acestui batran, care drept sa iti spun nu a murit decat de putin timp? Pentru ca pur si simplu m-am indragostit de el, la fel cum m-am indragost si de imaginea acelui tanar pe care tu la-i vazut in amfiteatru.
Pe loc chipul Lui se schimba si deveni tanarul acela, dar de data aceasta ochii nu o mai prirveau cu raceala aceea dureroasa.

Ceaiul fusese servit de mult timp, iar discutia lor continua pe diverse teme, fara ca ea sa slabeasca din ochi imaginea Lui.
- Da, nu ti-am raspun la intrebarea initiala. Care imi este numele. Numele meu este ETER si sunt prima entitate creata de El, bucurandu-ma de aceeasi putere ca si a Lui, creat sub acelasi semn ca si El: iubirea totala. Doar ca Eu, am experimentat destul de multe. Imi palce natura umana, si lui ii place. Atata timp cat umbla pe Pamant se foloseste de temperamentul uman, dar in Rai revine la forma iubirii pure. Iata definitia Noastra, desi e atat de incompleta.
De data aceasta Rodica era fermecata spusele Lui. De tot ceea ce parea a fi.
- Dar e timpul sa mergem. Te voi duce pe taramul meu. Si eu si el de altfel suntem indragostiti de anumite elemente pe care le-am creeat. Asfel, vei gasi lumea mea mai putinplacuta decat a Lui, dar mie imi place asa cum e. Poate o vei gasi si foarte asemanatoare cu Iadul crestin, dar te asigur, niciun suflet care a ales sa isi continue existenta pe taramul meu nu are de suferit si la fel de bine pot trece de pe un taram pe altul fara absolut nicio problema.
Omuletul care adusese castile de ceai mai devreme venise sa le stranga. Era atat de simpatica acea figurina, ce nu era altceva decat un alt om. Totul parea mai simpatic. Iar chipul acela amagitor pe care El il adoptase o facea sa se simta atat de bine... de dorita. Privirele lui nu o mai ardeau, ci o sorbeau din ochi. Va deveni ea amanta Lui? Si de ce ar fi avut El, Eter, nevoie de o amanta, cand in lumea Lui nu exista nimic altceva decat... ce era lumea Lui? Dar de data aceasta nu mai venira raspunsuri la intrebarile ei.

Un sir de pesteri si grote luminate rosiatic se deschisesera in calea lor. Deci asa arata lumea Lui Eter. Focul. El, asa zisul Diavol, adora focul. Dar tot ceea ce vedea era superb, modul subtil in care intreaga retea de pesteri si grote era sculptata si decorata cu flori de mina si cu rauri lumina rosiatica erau cele mai minunate lucruri pe care le vazuse pana atunci. Dezordinea obiectelor, corpurilor din intreg spatiul din centrul Eterianei era atat de perfecta. Nu crezuse sa vada ceva atat de frumos, creat numai cu ajutorul focului.
Centrul Eterianei era o insula sub care zacea un lac de lava, legata de restul retelei de pesteri prin trei porduri de dimensiunui uriase, construite dintr-un material asemanator rubinului. Eter ii arata intreg taramul Eterianei, in cateva clipe. Capacitatea lui de a se misca atat de repede si atat de ordonat o cutremura. Vazu uriasa Eteriana in cateva ore, vazu cum sufletele celor morti in lumea materiala capatau aici trup si se comportau la fel ca si pe taramul din care venisera, si ca desi nu veneau toate de pe Pamant, aveau aceeasi forma.
- Iata si castelul meu! Centrul Eterianei.
Colosul de piatra din fata ei o uimi. Amplasat langa piata din centrul acelei lumi, castel arata pur ca o stanca de froma conica plina de ferestre si ectremitati ciudate ce pareau a fi balcoane sau terase. Cand intrara inauntru primul loc in care Eter o duse fu sera castelului. Singurul loc in care exista vegetatie, in toata acea lume ciudata pe care o vizitase, dar mai ciudat era faptul ca acea sera era atat de imensa incat nu putea cuprinde cu ochii. Era oare o poarta catre o alta lume?
- Inveti repede, Karin, mult mai repede decat credeam. Da! E o poarta catre o lume in care nu exista decat vegetatie, plante din toate planelete Universului. Si El are o asemenea Gradina, dar numai Eu am ales sa o tin in alta lumea decat cea in care locuiesc. Bineinteles oricine e binevenit sa o viziteze oricand, si nu e nevoie sa treaca prin portile pe care le-au vazut la intrare. Curand o sa ai si tu puterile acestea.
Iesira din „sera” si mersera la urmatorul nivel unde ea descoperi poarta catre lumea Lui, creatorului primordial. Vru sa treaca si in lumea aceea, dar El ii spuse ca va avea tot timpul din lumea atat timp cat va ramane acolo. Si acea poarta era permisa tuturor celor care locuiau in cele doua lumi.
- Urmatorul nivel e „casa” mea... Lacasul tau, Karin.
Ajunsera la poarta ce facea trecerea catre ultimul nivel al palatului. O sala imensa care se shimba continuu si care acum avea forma unei bai cu aburi. Observa imediat ca era goala, precum si trupul care se afla acum langa ea, iar reactia fu din obisnuinta incercarea de a-si acoperi trupul cu bratele. El nu se uita la ea. I se paru apoi un pic ca nepotrivit gestul ei; probabil ca el stia de mult timp cum arata.
- Ingerii nu au trup decat in lumi materiale, Karin. Lumi precum aceasta, lumi precum a Lui sau a ta. Mai exista o lume pe care o vei cunoaste mult mai tarziu. Acum e timpul sa te odihnesti iubita mea.
Facu un pas inainte si in fata lui se deschise o piscina imensa in care se cufunda usor, in apa aproape fierbinte. Karin il urma aproape instantaneu, inaintand dupa el. Un val enorm de caldura o lovi cand atinse apa. Trupul i se strecura prin valurile fierbinti de apa ce treceau pe langa ea. Il ajunse din urma si il obliga sa se intoarca, iar apoi Il saruta cat putu de tandru, primindu-si sarutul inapoi inzecit. Era ametita de gustul acelor buze. Se indragostise de El.