“Tu nu poți iubi! Știi asta.
În oglindă îți stătea bine cu fruntea plecată, proaspăt cazută pe gânduri. Cu fața ascunsă în palme, confortabil, ți se făcea somn. Visai două linii intersectate; uite, vezi cât de mult pot iubi?, îmi spuneai.
În realitate liniile nu se uneau. Lipsea ceva. Nici o linie nu a reușit să se intersecteze vreodată cu tine, nici măcar eu.
Într-o seară, pe când ochii tăi își ascundeau sufletul în alți ochi trecători, ai murit.
Nu m-am speriat. Era o moarte aparentă. Te-ai scufundat atât de mult în gânduri încât a trebuit sa pleci. Definitiv.
Astfel ai descoperit un fapt evident. Tu erai singura punte de legătura între liniile care nu ți se uneau niciodată în palmă.
Apoi mi-ai apărut în vis. Aveai aerul unei madone negre.
Afară se întuneca și norii grei de peste oraș anunțau ploaie. De aceea trupul tău nu se distingea. Tremuram, sau poate era doar flacăra lumânării din încăpere; se făcea că treceam prin toate camerele, chiar și la vecini. Dar nu te-am găsit. Între timp, zorii s-au ivit la fereastră. Și-am înțeles. Nu totdeauna trebuie să aprind lumina; și în al doilea rând, erai nălucă. O prezență continuă. Iar eu eram punctul de legătură, cel care ție îți lipsea. Dar ai murit.

Am deschis ochii era dimineață și tu, în bucătărie. Bucătăria noastră. Nu deschisesei nimic, trebuia mai întâi sa fumezi”



Acum împăturește scrisoarea cu gesturi moi, adormite, timp în care își soarbe ultima înghițitură de cafea. Cu ochii mari. Prin ei, sufletul deschide la rândul său alți ochi. O privește pentru prima oară…