Eram într-o cafenea micuță și îmbâcsită de fum, într-o mahala a Bucureștiului. Stăteam singură în fața unei cești de cafea încă aburindă, dar pe care nu o începusem încă. Pentru un timp privisem la oamenii gălăgioși din jur care discutau aprins, dar spunând mereu aceleași banalități. Lucruri cotidiene, dar neînsemnate, cărora le acordau o atenție exagerată, încercând să pară interesanți. Însă plictiseala li se citea pe chip precum și în monotonia mișcărilor. Cunoșteam cafeneaua pe dinafară. Mereu aceiași oameni, cu care deși nu vorbisem niciodată, ajunsesem a le cunoaștem numele și proastele obiceiuri. Locul acesta pur și simplu mă dezgusta. Simțeam nevoia să evadez. Atmosfera din cafenea devenea apăsătoare. Mă uitai la orologiul auriu, dar de prost gust, din spatele barului: nouă și un sfert. Nouă și un sfert? Da, te așteptam de o oră și jumătate. "Mai stau cinci minute", îmi spusei în gând. Oamenii deja începuseră să privească spre mine curioși și să vorbească în șoaptă, iar eu mă simțeam stingherită: "De ce dracu' nu vine? Nu se poate să fi uitat." Trăsăturile îmi încremeniseră într-o așteptare zadarnică: "Trebuie să apară dintr-o clipă într-alta." Mă amăgeam singură. Nu puteam crede că ai uitat să vii. Până și fumul iscat de resturile de țigară din scrumieră luase forma chipului tău.
Zece fără un sfert. Trecuseră două ore și nu apărusei. Ceașca de cafea, acum rece, era tot neîncepută. Un domn înalt, brunet, cu o față pătrățoasă, dar cu o privire calmă, liniștitoare, se apropie de masa mea, fixându-mă prin lentilele mici, rotunjite:
- Pot să m-așez?
- Da, de ce nu? îi răspunsei pe un ton indiferent.
- Sper că n-am nimerit într-un moment prost. Te văd cam abătută.
Vorbele lui mă pătrundeau ca niște cuțite. Aveam impresia că mă ironizează. Simțeam cum ochii mi se tulbură de lacrimile cu greu reținute să nu-mi inunde fața. Interlocutorul meu mă privi cu subînțeles și-mi făcu cu ochiul.
- Nu a venit ? Înțeleg...
Oare chiar înțelegea? Putea știi cât de dezamăgită și dezorientată mă simțeam?
- Mda... am răspuns cam cu jumătate de gură.
Nu-mi plăcea respectivul și nici nu aveam chef de vorbă. Am întins mâna să îmi iau paltonul și am vrut să mă ridic după scaun. Am privit spre ușă. Mâna mi-a paralizat ținând strâns gulerul paltonului. Speram să mă înșele privirea. Dar nu ! Erai chiar tu. Eu te așteptasem ca proasta două ore și ție puțin îți păsa. Ai intrat în cafenea ținând de mână o blondă mărunțică. Nici măcar nu m-ai observat. V-ați îndreptat spre o măsuță retrasă, cu un buchet de violete la mijloc. I-ai ținut galant scaunul pentru a se așeza. Speram să fie o iluzie. Să nu fi tu, cel pe care îl iubeam cu atâta disperare. Am simțit cum pereții camerei se strâng, năvălind spre mine din toate părțile, spațiul devenind tot mai strâmt și mai apăsător. Mă sufocam. Tavanul părea că stă să se prăbușească. Erau doar părerile mele? Bătăi scurte și puternice, interioare, îmi loveau la intervale regulate tâmplele. Sângele mi se scurgea din obraji, dându-le o culoare rece, cadaverică. Oamenii, beți, se certau țipând spre mine din toate părțile. Sau poate că nu era decât părerea mea. Mâinile îmi prinseseră capul ca într-o menghină. Era gândul meu, sau vocea individului de lângă mine: "Revino-ți! Revino-ți!"?
- Te simți bine?
Personajul dubios, cu față pătrățoasă, mă privea speriat prin ochelarii lui rotunzi, cu rame groase. Fumul îi dădea un aspect grotesc, înfiorător.
- Poftim? Îmi pare rău, trebuie să plec.
Vocea mea nu trăda nici o emoție. Îmi era rușine. Îmi era rușine de mine în primul rând. Aveam impresia că toți știau că eu te așteptasem cu sufletul la gură, în timp ce tu erai cu alta. Însă oamenii își vedeau de ale lor. Aceleași figuri banale, obișnuite, cu aceleași replici dezgustătoare. Am mai privit o dată în jur. Imaginea acestui loc avea să îmi rămână în minte pentru încă multă vreme.
Pentru o clipă, când te-am văzut intrând cu fata aceea de mână, am avut tendința de a face ceva nebunesc. Dar mi-am dat seama că m-aș fi simțit ridicol, că nu meritai nici măcar o confruntare.
Am ieșit din cafenea mândră, cu capul sus, încercând să-mi demonstrez că sunt în stare să suport o asemenea lovitură. Afară însă, am simțit cum mă cuprinde disperarea. Stropi mari începeau să biciuiască străzile, vremea însăși fiind în concordanță cu dispoziția mea. Sufletul meu plângea și el. Eram dezgustată de mine, de tine, de toți și de toate. Urmele pașilor mei ce sărutau în tăcere șoseaua se pierdeau, spălate de ploaie. Alergam fără să văd pe unde merg, cu hainele ude lipite de corp, dorindu-mi să mă îndepărtez cât mai repede de acest episod urât din viața mea. Și lacrimile mele se amestecau cu lacrimile ploii. O ploaie bolnavă de toamnă, ce plângea durerea și disperarea din sufletul meu.