agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-14 | | 1. Bărbatul de la volanul camionului privea atent în retrovizoare, furând cu ochii, arar, spre traficul anemic din fața sa. Lumina scăzând a amurgului îi plăcea. Îl făcea să se simtă în elementul lui. Stația de emisie-recepție de la bord pârâi de câteva ori și bărbatul ciuli urechea. Când auzi al patrulea pârâit rânji. "Vine!" gândi el și se concentră. Acceleră ușor și privi râpele de pe dreapta. Zări pentru o clipă râul Prahova și surâse. "Joacă de copii!". Întinse mâna spre microfonul stației și apăsă de trei ori butonul de emisie. Ascultă atent răspunsul așteptat, apoi ridică privirile spre coasta din stânga. I se păru că vede un copil cu o turmă de capre. Strâmbă din nas și privind în retrovizor, zări botul de neconfundat al BMW-ului. Surâse și uită de micul cioban. "Unu, doi, trei ..." începu el să numere. "... șapte ...." și semnaliză stânga atingând de câteva ori pedala frânelor. TIR-ul îl ascultă docil și se înscrise pe o traiectorie largă, ca și cum șoferul său intenționa să parcheze pe contrasens. Viorel Nicolaescu înregistră mașinal manevra TIR-ului și decise să-l depășească pe dreapta. Nu era atent. Știa că în urma dezvăluirilor din presă, el devenise o "țintă" pentru multă lume. Era la Brașov când aflase că pe numele său fusese emis un mandat de arestare. Acum gonea spre București. "Dacă rahatul ăla de Faez nu-și ține gura ..." gândea el când mai avea câțiva metri până la camion. "Glad o să se dea la fund, bineînțeles! Dar am să-l fac eu să urle în brațe la tac-su!" tocmai își spunea Viorel când realiză că ceva nu e în ordine. " ... nouă ... ", gândi șoferul constatând că începe "S"-ul de la Posada și în loc să păstreze stânga, ținu firul drept, închizând drumul BMW-ului. "Ce dra..." mai apucă Viorel Nicolaescu să gândească și apăsă înciudat frâna. Ultimul lucru pe care îl conștientizase a fost că vitezometrul indica 130 km/h. BMW-ul derapă ușor, Viorel reacționă instinctiv, dar muri strivit de volan, când lovi în plin masivul parapet zidit din roca muntelui. " .... treisprezece", încetă șoferul TIR-ului numărătoarea. "Număr cu ghinion" se amuză el urmând netulburat firul șoselei. Auzise bubuitura din spate și știa că urmează să fie plătit. "Nu numai pentru cursa asta cu țigări" se amuză el aprinzându-și una. "Oricum nu-l puteam înghiți pe înfumuratul ăla!" conchise el suflând fumul în oglinda de interior după care își aranjă pedant frizura impecabilă. 2. Alexandra Stănescu, ziaristă de anchetă luminată de steaua succesului, privi prin geamul murdar spre luminile de noapte ale Bucureștiului, abia aprinse. Îi plăcea această clipă a zilei de muncă. Clipa când trăgea ultima linie, încheind bilanțul universului de o zi. Iar cea de azi nu fusese una proastă. Își aranjă biroul, apoi opri calculatorul cam prăfuit și se ridică în picioare, oftând de plăcere. Pentru o femeie foarte înaltă ca ea, scaunul unui birou se transforma adesea într-un instrument de tortură. Apucă din reflex pachetul de Assos și bricheta aurită și le aruncă neglijentă în ceea ce ea se încăpățâna să numească poșetă, iar Viorel, logodnicul ei, rucsac de Himalaya. "Oare pe unde ți-or fi sticlind ochii?" îi adresă ea un gând fugar când tresări surprinsă de pocnetul ușii. Surescitată, o colegă îi strigă: - Alex, măi! Vino repede! - Ce e? , mârâi ea enervată de faptul că-și simțea, dintr-o dată, pulsul accelerat și tâmplele zvâcnind. - Știrile! Vino repede! se încurcă colega și doar privind-o, Alexandra avu o presimțire sumbră, ce-o transformă instantaneu într-o irascibilă. - Ce știri dragă! - Televizorul! "A-Z Tv", știrile de la 20°°! - A, postul SRI - ului, blufă Alexandra. Ãia care au știrile cu cel puțin 12 ore înainte de a se petrece, continuă ea pe același ton, încercând cumva, din spatele acelei măști, să priceapă ce e cu ea, sau ce vrea de fapt această colegă de la ea. - Mai bine ..., mai spuse fata, după care se opri încurcată. O privi pe Alexandra direct cu o oarecare curiozitate, apoi ridică din umeri a neputință și-i întoarse spatele, ieșind. "Oare ce nu e în regulă? Doamne ce figură e și asta!" O urmă în tăcere, fără nici o tragere de inimă, simțind cum povara strivitoare a spaimei se așterne pe umerii sufletului său. Nu reușea de loc să înțeleagă spaima care-i învăluise sufletul. Iar Alexandra era superstițioasă. În jurul televizorului o masă compactă, aproape toți din Redacție, asculta amuțită. Se apropie nesigură, călcând ușor, ca pe vată. Observă cum colegii îi fac loc să treacă, parcă evitând-o și pielea i se strânse sub fiorul acelui frig prevestitor de belele. Încercă să se concentreze, iar sunetele comentatoarei ajungeau până la ea într-un mod alterat, nefiresc. Privi în jurul ei ușor amețită. Instinctiv înțelese, mai mult simți, că e studiată, analizată și cu un ultim reflex acceptă lupta, sumețindu-și fruntea. Cei ce preferau s-o privească pe ea și nu ecranul erau tocmai cei ce nu o înghițiseră niciodată. O mână îi cuprinse antebrațul, oprindu-i înaintarea fantomatică. Se lăsă oprită și zâmbi recunoscătoare femeii încărunțite ce o trase lângă ea, cuprinzându-i umerii. Abia atunci avu curajul să privească ecranul. Vedea imagini de pe Valea Prahovei. Recunoscu chiar și perspectiva dinspre Brașov a curbelor de la Posada. Apoi mintea începu să-i alunece. Vedea partea din spate a unui BMW. Citi mecanic numărul și simți că se sufocă. B.01.BVN. "Viorel ..." șopti mintea ei blocată. - Martorii accidentului susțin că Viorel Nicolaescu a pierdut controlul volanului după ce a frânat puternic la intrarea în curbă ... "Imposibil! Viorel era un adevărat pilot. Nu putea face el greșeala asta!" Imaginile arătau acum BMW-ul zdrobit și Alexandra reuși cu greu să tragă o nouă gură de aer. - Medicii de la Spitalul Județean Ploiești spun că decesul a fost provocat de multiplele leziuni în zona toracelui și a capului. După părerea lor, faptul că nu a fost folosită centura de siguranță a fost esențial ... . "Ah! Viorele ... De ce naiba ai ... " - Surse din cadrul Poliției afirmă că Viorel Nicolaescu era unul din principalii suspecți în dosarul Þigareta II și că tocmai fusese aprobat un mandat de arestare pe numele său, cu numai trei ore înainte de producerea accidentului, continuă crainica pe un ton destul de impersonal Alexandra simți cum i se taie picioarele. Cele mai sumbre presimțiri ale ei, tocmai se adeveriseră. Mâna Nanei o susținu și fata o privi recunoscătoare. Pe ecran, BMW-ul părea încastrat în zidul de piatră. Un ofițer de Circulație dădea explicații tehnice, cu un aer atât de mulțumit de șansa de a vorbi la TV, încât îi scăpa grotescul situației. Cineva îi puse în mână un pahar cu apă și Alexandra îl ridică mașinal la gură, înghiți de câteva ori, dar se înecă și rămase așa, tușind, cu privirile împrăștiate între ecran și cei din jurul ei. Nana o strânse de umeri și o conduse în biroul ei. O așeză pe un scaun și închise ușa. În urma lor, comentariile erau prea vehemente. - Poate că totuși există un Dumnezeu, sâsâia cu o plăcere nedisimulată o femeie grăsuță cu priviri destul de înveninate. - Ce să spun! o persiflă un bărbat grizonat, făcând o grimasă de dezgust. - Cum adică, protestă ea, iritată. - Adică sunt acrii, măi! Pricepi!? , i-o reteză acela întorcându-i scârbit spatele. - Hai, bă! Ce, v-ați tâmpit? interveni altcineva. - Nu cred că e bine să te bucuri de răul altcuiva! Nu, Mariana? se auzi o altă voce. - Da' ce, așa înțelegeți voi? Că eu mă bucur?! Săraca Alexandra! făcu grăsuna, dar nu convinse pe nimeni. Ceilalți ridicară din umeri și se împrăștiară în liniște. După cum arătau, parcă nici unul nu stătea prea bine cu fierea. 3. Alexandra opri în parcare și coborî cu greu. Nu se simțea bine deloc. Încerca să-și amintească dacă mai avea tampoane, dar nu reuși. Încuie portiera Daciei și intră în holul blocului. Pentru o clipă avu senzația fizică că este studiată din spatele ușilor de la parter. Nu se putu opri să nu arunce priviri îngrozite vizoarelor, atât de comune până azi, care acum o terorizau. Simțea un hohot de plâns și se strădui să-l înăbușe. "Nu vreau! Nu trebuie! Curaj..." Abia când ușa liftului se închise în spatele său izbucni în hohote. Auzi clinchetul discret, ce-o anunța că a ajuns la etajul ei, dar rămase o vreme așa, acolo, plângând în tăcere. "Nu mă lăsa Doamne să-mi pierd mințile!" Se liniști cu greu, ieși din cabină și parcă se târî până în fața ușii apartamentului lor. Începu să-și caute cheile, când, spre surprinderea ei, ușa se deschise larg. Nu reușea să-i distingă fața. Luminile din apartament, în spatele lui, păreau toate aprinse. - Pe cine căutați? întrebă bărbatul cu acel inconfundabil ton de politețe polițienească. Alexandra rămase perplexă. Respira de-acum greu, sacadat. Se simțea murdară, mică și plină de ură. - Dar ... Eu aici locuiesc! reuși ea să afirme cu un efort care aproape că o sleise. Polițistul o privi, oarecum mirat, apoi îi făcu semn să aștepte și dispăru în lumina din interior. Cu mintea blocată, Alexandra rămase docilă în ușă. Parcă uitase că e ușa apartamentului lor. Apăru un alt bărbat, care întinzând mâna spre ea, pocni autoritar din degete: - Actele! - Poftim? făcu Alexandra năucă. "Ãștia sunt în civil..." Bărbatul o privi cu răutate. - Actele vă rog! Ce căutați dumneavoastră aici, la această oră? întrebă el destul de malițios. Ceva se răsuci în Alexandra. Cunoștea genul! Încercă să se adune. - Hai, dom'-le, că n-am toată noaptea la dispoziție! se enervă bărbatul. - Dar ... Cine sunteți, dumneavoastră? Și mai ales, ce căutați aici, la ora asta? Bărbatul o privi amuzat. - Știi că ai haz, cucoană? Cum de ți-a trecut prin cap c-ai fi tu aia de pune întrebările aici? În sufletul Alexandrei se rupse un zăgaz de durere. Își înăbuși hohotele și plecând privirile, începu să se adune. Își aminti cu greu cine este, lăsând furia s-o cuprindă. Insă cel mai tare o mira faptul că nu reușea să-și regăsească "muștarul", cel atât de neastâmpărat altădată. Cu degete tremurătoare scoase legitimația de ziaristă și o înfipse în ochii bărbatului. Îl văzu citind plictisit, apoi pălind usor și surâse, aproape mulțumită. Bărbatul îi făcu semn să aștepte. Îl auzi strigând din hol: - Șefu', asta e cam... ziaristă! Auzi mai multe înjurături și o oarecare agitație, apoi o voce tabagică rosti șoptit, pe un ton de sentință: - Fă-i vânt! Ori să-l aștepte pe Gelu! O fi aia... În spate, auzi ușa liftului deschizându-se. Alexandra se întoarse din instinct și văzu doi bărbați ieșind. Erau tineri și foarte spilcuiți. "SRI?" - Domnișoara Stănescu? o întrebă cel cu o figură atât de ștearsă, încât Alexandra îl fixă, încercând să-i memoreze trăsăturile. Dar nu era foarte convinsă că a reușit. Fără să aștepte, bărbatul se apropie și îi cuprinse mâna. - Condoleanțe! Sunt căpitan Gelu Voiculescu. V-am căutat la Redacție, dar plecaserăți ... ridică el din umeri, mimând un aer dezolat. - Dar ce faceți acum, aici!... domnule căpitan? întrebă Alexandra, încă iritată. Cei doi se priviră parcă nemulțumiți. Apoi Voiculescu se întoarse spre ea și răspunse: - Percheziție! Avem mandat! Și ... Alexandra împietri. Simți că în spatele ei, în ușa apartamentului, a apărut cineva, dar nu se întorse. - Totul este legal! auzi ea aceeași voce tabagică. - Dar eu sunt... Adică, am fost toată după - amiaza în redacție! Cum de nu m-ați găsit? , protestă Alexandra, fixându-l pe căpitanul SRI Gelu Voiculescu, care o privea imperturbabil. - Poate că nu înțelegeți... , își drese el glasul. Oficial, nu aveți nici o calitate... Acest apartament, aparține lui Viorel Nicolaescu, suspectat de contrabandă cu țigări, etc... - Bine, dar eu sunt... - Drepturile dumneavoastră se rezumă la cele de... hm! Concubină?! Nu? Alexandra avu senzația că muchia unui topor îi despică moalele capului. - Eu v-am căutat la Redacție pentru că vă solicităm unele informații... Relații... Nu pentru percheziție! - Relații! Relaațiiii! , strigă Alexandra simțind cum, în sfârșit, i-a sărit muștarul. Dar de când, mă rog, se fac perchezițiile noaptea? Și până la urmă, cine v-a descuiat? - Administratorul, o lămuri vocea tabagică. - Cum adică? Dar el nu avea nici o cheie! - Hai să nu dăm ochii peste cap, cucoană! Așa merge treaba și gata. Legea e aceeași! Dumneata nu figurezi în cartea de imobil, așa că ... Ce dorești de fapt? Alexandra începu să-și revină. Fură cu ochii spre căpitanul SRI. - Poate am venit să vă dau relații, îl înfruntă ea. Voiculescu surâse amuzat, și interveni: - Domnișoară, sunteți un om cu pregătire juridică. Vă cunoașteți drepturile, nu? Eu, tocmai pe asta mizez. Pe înțelegerea și colaborarea dumneavoastră. Alexandra îl privi mirată, dar preferă să tacă. - Știu că este destul de neplăcut, continuă Voiculescu. Dar alegerea... vă aparține! , sugeră el, fixând-o cu privirile. Alexandra realiză că ochii lui semănau cu cei ai unui pește mort. - Alegerea?! Voiculescu zâmbi și o fixă nemilos. - Cunoașteți procedurile circumstanțelor atenuante, nu? Noi sperăm că veți colabora și atunci ... Înțelegeți, da? Orice înțelegere devine posibilă! Alexandra îl privi de parcă-l vedea prima oară. Apoi se enervă. - Și pentru asta îmi confiscați voi casa, lucrurile, intimitatea? Voiculescu ridică din umeri, parcă ușor stânjenit, dar apoi râse grosolan. - Nu se va pierde nimic, vă asigur. Colegii din Poliție se ocupă de asta, chiar acum! - Nu zău! Și unde sunt „martorii obiectivi” ai acestei... percheziții! , aruncă ea, parcă scuipând ultimul cuvânt. - Sunt domnișoară! Sunt! , o asigură vocea tabagică, dar cu acea iritare care părea să spună: "Nu-ți dăm socoteală ție!" - Și de când, domnilor, pornesc, Poliția și SRI - ul, o anchetă, plecând de la prezumția de vinovăție? se rățoi Alexandra la ei. - Să nu exagerăm! , încercă Voiculescu s-o domolească, constatând că s-au deschis câteva apartamente și că deja au martori. - Oameni buni, începu Alexandra, adresându-se curioșilor. Mă cunoașteți! De aproape un an suntem vecini! Viorel a murit astăzi... Poate ați aflat ... Iar eu vin acasă și găsesc casa plină de polițiști și SRI-iști care-mi confiscă lucrurile și-mi vorbesc ca unui infractor. Vă rog! Vă implor și vă invit să-mi fiți martori... Spre surprinderea ei, marea majoritate a celor vizați dispăru, retrăgându-se în apartamentele lor. Unii aveau chiar aerul unor șobolani ce se îngrămădesc la intrarea în canalul lor atât de sigur. Un singur bătrân, într-un halat de casă cam ponosit, înaintă spre grupul lor, urmat în tăcere de încă vreo doi, trei vecini. Alexandra se miră nemaivăzând nici o femeie... - Bună seara! Sunt Aristotel Feldman. Judecător! Ce se întâmplă aici, domnilor? Alexandra respiră ușurată. Pe moment era salvată. În sinea ei, până în acel moment, crezuse că judele e doar un fustangiu bătrân și cam libidinos. 4. Vasile Stănescu își frânse mâinile îngrijorat și privi neputincios disperarea de pe fața fiicei sale. I se rupea inima. Dar știa prea bine că inima din el este o inimă de iepure. Nu putea opri nicicum șuvoiul lamentărilor lăuntrice și ar fi fost foarte rușinat dacă ar fi reușit să înțeleagă că de fapt se plângea pe sine, mai mult decât pe fiica sa. "Doamne acu' ce-o să zică lumea! Ce să mă fac Doamne! Ah, fată! Ambițiile tale nemăsurate! Of! Cum am să mă mai arăt eu în lume? Vai-vai! După o viață întreagă fără pată ... Of! Ce nenorocire! De două zile de când apăruse Alexandra, aproape la miezul nopții, nu reușea să depășească șocul. Maria Stănescu, soția sa, îl privea în tăcere. Dar pe sub sprâncenele încruntate. Știa ea bine cu cine se măritase. Ezitările și veșnica lui nesiguranță îi otrăvise tinerețea. Pactizase însă cu el și ascunsese bine, totul, în adâncurile sigilate ale sufletului ei de țărancă. Îl lăsase să pozeze în cocoș, dar... Copii înțeleseseră destul de repede cum stă treaba. „Mai ales băiatul!" oftă ea și privi din instinct spre tabloul lui, de pe perete. Cine l-ar fi privit, n-ar fi avut cum să înțeleagă că privește un "fost" locotenent major de aviație. Oftă din nou și în sinea ei decise: "De data asta... Nu, bărbate! Nu te mai las să-mi pierzi copii!" Își privi fiica și rămase surprinsă să constate că durerea îi aureola figura cu acea subtilă nuanță a frumuseții, care accede perfecțiunea. Se simți tare mândră. - Dar tu, ai ceva acte, mamă? o întrebă ea pe Alexandra. Până în acea dimineață Alexandra nu putuse să le povestească mai nimic. Tot ce știau ei, aflaseră de la televizor, dar pentru ei povestea rămânea destul de neclară, mai ales după ce apăruse fiica lor. Ei crezuseră că... - Alexandra, draga tatii! Dacă zici că acolo era Poliția... - Sile, taci! șuieră vocea Mariei Stănescu. Alexandra îi privi pe rând, apoi zâmbi tristă. În sinea ei, știa că docila Maria, dacă o călcai pe coadă, devenea o șerpoaică din povești. Memoria involuntară o făcu să se revadă, alergând fericită printre carele șatrei de țigani: Se distra pe cinste. Nici nu simțea lipsa casei, deși era cea de-a treia zi de când o țigancă frumoasă, o ademenise cu zăhărele și panglicuțe la cortul ei. Mai avea încă trei copii și Alexandra se jucase atunci pe săturatele, gustând dintr-o libertate la care nici nu se gândise vreodată... Atunci, acolo, ca și acum, aici, Maria Stănescu se făcuse auzită cu același ton, iar ea, un boț de carne, împietrise. Parcă, dintr-o dată, de pe mintea ei cea mică se ridicase un văl. Îi era tare frică de pedepse. Nu înțelegea bine ce făcuse, dar instinctul îi spunea că e de rău, doar după tonul cu care vorbea mama ei. Instinctul o mânase atunci pentru prima dată. Ieșise din cort și se apropiase alergând de Maria. Poate că nu era decât o formă mai complicată a lașității tatălui ei, dar de atunci Alexandra înțelesese că dacă te temi de ceva, orice ar fi el, e mai bine să alergi spre pericol, decât să-l ocolești. "Ce ciudat! Þiganca se numește tot Maria Stănescu", se miră încă odată Alexandra, după atâția ani. "Doamne! Încă doi ani și sunt o femeie coaptă! Treizeci de ani!" - Ai mamă, acte? interogă Maria pe un ton ce reușea cumva să fie cald și grijuliu, dar fără să promită, ori să omită, ceva. - N-au vrut să-mi lase nimic. Dar domnul Feldman, judecătorul din vecini, mi-a promis că mă va ajuta. Că va vorbi și cu ceilalți... Vecinii! ridică ea încurcată din umeri. - Dar mamă, tu ai știut ce face Viorel? întrebă Maria, destul de prudentă. În codul ei moral, asta era o prioritate și-și simțea inima cât un purice, pentru că în sinea ei era convinsă că și ea, în locul fiicei sale, ar fi tăcut și l-ar fi ajutat. "Cum l-am acoperit eu pe Sile, toată viața!" oftă ea neauzită de altul decât bunul Dumnezeu din sufletul ei. Alexandra o privi direct în ochi. Tranșant, fără echivoc. - Nu mamă! Dar să ști că... Poate nici n-am vrut să știu! M-am bucurat prea mult că soarta lui se îndreptase tocmai când absolut nimeni, poate nici chiar el, nu mai reușea să creadă în ea. Apoi, odată cu belșugul, am început să văd că nu toate schimbările îi priesc. Nici lui și nici mie... Recepții în lumea bună, relații cu lumea interlopă... - Cu hoții?! sări Vasile Stănescu ca ars. - Da tată, dar hoți din ăia, atât de mari că tu stai ore în șir la televizor cu gura căscată și-i asculți, nu se putu ea abține, dar regretă imediat. - Alexandra! Sunt mama ta! E important să știu! Să știm! Doar pe tine te mai avem, reuși Maria să spună fără patetism. Maria era femeia care învățase să trăiască clipa tocmai pentru că orice clipă o trăia pe ea. - Am bănuit, mamă! oftă Alexandra și lacrimile regăsiră făgașele abia uscate pe obrajii ei palizi. - Și lucrurile tale, mamă! Doar ai muncit pentru ele! - Doar cele mai noi. Și toate sculele. Reportofoane, camere de luat vederi, aparatele de fotografiat. - Dar bijuteriile, întrebă Maria îngrijorată și Alexandra zâmbi ușor în fața ignoranței mamei. Îi trecu prin cap că toate bijuteriile ei, nu valorau cât cel mai ieftin teleobiectiv Cannon. - Și bijuteriile! Totul, chiar și aparatele mele, este acum la Poliție. Mie mi-au spus că vor fi probe... - Pă dracu', interveni Vasile Stănescu cu firea-i clevetitoare. Or să se facă stăpâni pe ele... , făcu el necăjit de paguba fiicei sale. Alexandra oftă și spuse absentă. - Probabil! , dar nu era foarte convinsă că vocea ei articulase, sau nu, acel cuvânt. Vasile Stănescu se ridică și ieși pentru câteva minute după care reveni cu un aer de cocoș bătăios. Duhnea a țuică și la început nu-l luară în seamă. Interiorul miniatural al camerei de casă bătrânească deveni dintr-o dată o scenă prea mică pentru mândria lui. Așeză pe masă un pachet învelit în hârtie de ziar și le privi cu superioritate. - Acu' zece zile... Tu erai la prașilă Mărie... - Unde mă', la prașilă? se ofuscă Maria Stănescu. - În vale, la Grădină. Dar mai bine tăceți și ascultați-mă, șopti el atins de fiorul megalomaniei. Viorel a oprit mașina, nu aia nouă, era cu alta ... Parcă se ascundea. Era în blugi, nu fercheș Johny ca de obicei. - Ne mai fierbi mult? îl segmentă fără milă Maria, dar Alexandra o opri apucându-i brațul. - Spune tată! Nu te grăbi, îl încurajă ea din ochi și tatăl ei o privi din nou, cu mândrie. - A băut un pahar de apă și mi-a zis: "Cu dumneata voiam să vorbesc. Ca-ntre bărbați!” Așa a zis, le patronă el cu privirea și Alexandra se simți surâzând. Știa că Viorel era un foarte bun manipulator, cu un touche insesizabil. Abia atunci deveni curioasă. Mi-a spus multe, la început nu eram prea atent. Tot zicea de nesiguranța vieții, de roata norocului... care acu' te urcă la cer, în lumină, acu' te aruncă-n noroi... Deh! Zău, tată! La un moment dat nu mai pricepeam nimic. Apoi vorbele lui au început să se lege cumva. Spunea că a fost obligat să facă și lucruri de care nu e prea mândru, dar că a gândit ca tot românu' care a auzit de ăla .... ăla cu miliardele lui .... - Soros, sări Maria cu gura. - Nu măi ăla! Ãla tată care zicea să nu-l întrebi de unde a luat primul milion .... - Rockefeller, îl completă Alexandra. Și? îl îmboldi ea. - Presimțea ceva, săracu', oftă tatăl amintindu-și imaginile trupului sfărâmat. Mi-a spus că aici... , bătu el cu palma pachetul, ...este asigurarea ta și chiar și a lui... și mi-a cerut să-i dau voie s-o ascundă el, că eu să nu risc dacă mă va întreba, hm, cineva ... Le privi ușor stânjenit, dar tăcerea lor aprobatoare îl făcu să continue. - Până ieri, n-am umblat la ele. Nici nu știam bine unde le-a pus... Dar am văzut că, într-o carte, uite aia groasă a lu' Ceaușescu, a pus o foaie de hârtie... De fapt, era pentru tine! Dar cum erai atât de abătută... , oftă el dezvinovățindu-se, încercând să-și ambaleze curiozitatea câr mai respectabil. Așa am găsit asta! conchise el și le privi mândru. Dar n-am deschis-o, se apără el făcându-și o cruce. Cu mâini tremurătoare împinse totul spre Alexandra. E treaba ta! Le privi cu o oarecare îngrijorare, dar amestecată cu acel iz de superioritate misogină, distrugătorul neuronilor sufragetelor. Alexandra apucă pachetul cu mâini tremurătoare. Îl desfăcu atentă, aproape cu religiozitate. Văzu un teanc gros de dolari și mai multe dosare. Le privi fugitiv și reuși să găsească ceea ce căuta: Alecule, Dacă citești asta, probabil că eu am dat de dracu'. Nu dispera! Ști tu povestea cu ulcioru' ăla, da? Probabil că pe vremea lui Rockfeller era mai ușor să șparlești un milion de parai. Sau poate ulcioarele erau mai țepene! Parcă te aud: Ori nu era așa o bătaie la izvor, zevzecule! Ce mai contează! Poate sunt deja arestat, mort (ferească Dumnezeu! E bine, țigancă superstițioasă?) Nici eu nu pot să cred că scriu ceea ce scriu. În fine, trecem la treabă: - În dosarul roșu ai: - 1. Testamentul meu legalizat. Dacă javra de frate-miu te supără, dă-i la bot! 2. Actele (pe numele tău) de la apartamentul în care ai stat cu chirie. Nu e nou, dar e central. Sper că decoratorii vor face treabă bună! (Vezi contractul cu Art Co Design) Totul e plătit. 3. Actele de la Dacia 1600, pe care ți-am cumpărat-o de ziua ta! (E pentru muncă nu pentru agățat masculi. Altfel, e blestemată să se strice, să știi!). 4. Cinci mii de dolari și două mii de mărci cash în bancnote mici, înseriate la Bancorex, înainte de a le cumpăra cineva, apoi eu. Asta e zestrea ta Alecule! Să fii frumoasă și inteligentă și mai departe. - În dosarul verde - TRANZACÞII - ai toate tranzacțiile pe care unii vor dori să le facă uitate. Poate! Sunt documentele în original și rezistă oricărei expertize. Numele sunt reale! Repet! REALE! La fel de adevărate ca banii de deasupra lor. Vezi că în colțul de jos este o mică trimitere codificată. În caseta verde, la caseta_numărul_indexul (cum apare în cod), vei găsi și înregistrarea convorbirilor care au generat documentul. Am fost hotărât de la început să-mi vând scump pielea, nu? - În dosarul galben - RELAÞII - ai restul lămuririlor pentru a înțelege legăturile interpersonale. Codul din subsol se regăsește (identic ca la dosarul verde) în caseta galbenă. E bine să asculți toate microcasetele pentru că aici indecșii sunt cam amețitori. - În dosarul gris - SCHEME - ai schemele funcționale ale afacerilor. Doar SRI are unul asemănător. E doar copie al celui de aici, care cuprinde doar câteva, cam trei scheme, dintre cele derulate de mine. Doar eu le-am optimizat schemele anacronice. Iar cel cu comisionul cel mai gras la Străini este chiar acela care a creat schemele inițiale, de la care am pornit și eu. Fosta Putere le-a folosit probabil și ea. Dar poate că era mai sătulă ca asta de astăzi. Ori poate că avea stomacul mai mic? Ai grijă - Glad este fiul natural al Președintelui. Fără el... Cine să mai știe? Poate! Îl cunosc de mai mulți ani. Dar acum și el, ca și mine, probabil că am devenit paria pentru o anume comunitate de interese! Foarte exclusivistă! Aproape paranoică! Din păcate nu am acum timp pentru toată povestea asta. Dar tu ești Alexandra Stănescu, cel mai bun jurnalist de anchetă al anului, viitor corespondent BBC, nu? Îți dau doar începutul: Acum mulți ani am cunoscut un tip! M-a acceptat în cercul lui de prieteni. Era enigmatic. Ascuns ca orice carte deschisă și aproape imposibil de descifrat. Aduna oameni talentați și îi învăța. De obicei cam ceea doreau ei. Eu am învățat arta manipulării. Acolo l-am regăsit pe Glad, care e doar cu un an mai tânăr ca mine. Doar că cel care ne-a fost primul dascăl, era numai un farsor. Copia, pe altcineva. N-am reușit niciodată să aflu adevărata identitate a modelului... și nici Glad, chiar dacă am reușit cumva să-l găsim. Acum si sincer, mai repede cred că ne-a găsit el pe noi. Noi îi spuneam Ciclopul. Glad mi-a spus că SRI-ul mustăcește și acum dacă-i întrebi dacă știu ceva despre tip. Îți rămâne să afli tu de ce! Pentru că dacă peste așteptările mele, lucrurile se vor împuți chiar și pentru tine (Asta e, iubit-o!), singurul om pe care eu îl cunosc și pot garanta că te va ajuta, este tocmai acest Ciclop. În adâncul sinelui meu, sper din toată inima să nu ajungi niciodată să citești rândurile astea! Ah, era să uit. Pe cele 2 CD-uri ai multe alte informații care ți-ar putea fi de folos. Vezi, Alecule! Înainte plângeai în genunchi după ele! Acum le ai gratis, dar cu ce preț? Sper că vei face tot ce poți, să nu mă lași să o fi mierlit-o în pielea imuabilă a unui nemernic ce fură bucata de pâine de la gura poporului. În realitate nu sunt nici mai rău, nici mai bun decât ceilalți, începând cu cei ce s-au învârtit de o imunitate parlamentară. În definitiv, ți-am lăsat o moștenire de aproape o juma' de milion de parai, curați, fără miros. E drept că vei juca ulii și porumbeii pentru ea, dar sper din inima mea, care te iubește, să te regăsești și să învingi. Altfel totul a fost zadarnic. Mai puțin motivația mea! Iubirea asta de alt fel, care ne-a legat. Fără dată. Viorel. Alexandra scăpă hârtia din mână și izbucni în hohote. Maria Stănescu își cuprinse fiica în brațe, mângâind-o pe spate și pe păr, ca pe vremea când era doar un copil și trebuia s-o scoată din ghearele spaimelor nopții. Doar că de această dată, coșmarul era adevărat. Era scăldat în lumina nemiloasă a realității unor zile tulburi. Mâloase. Gândindu-se la asta, Maria se revăzu pe sine, fetiță, tare mirată că unii pești au picioare și supraviețuiesc în ape mici. Și tulburi. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate