Aș vrea să pot visa în continuare, dar nu mai pot. Patinele îmi scârțâie pe nisip, deși e cald mie mi-e frig. Povestea mea s-a terminat cu un început: același drum, același vis, alte personaje, dar mereu aceeași poveste. Doar castanii îmi mai țin adăpost. Doar sub stele sau sub soare pot să lupt. E o poveste despre vis și întâmplare.
Gheața îmi fugea de sub picioare, eu eram desculță pe acea oglindă, oglindă ce s-a spart. Șapte ani de ghinion. Totul în jurul meu s-a prăbușit, tot ce am clădit s-a dus, nimănui nu îi mai pasă, asta e soarta pe care eu o voi schimba. Și atunci în fiecare dimineață eu sunt din nou liberă, deși a nins, afară e cald, totul e liniștit, doar două focuri de armă, țipete înghețate și s-au stins. Vieți pierdute, speranțe deșarte. Vreau să mă răzbun, dar uit repede. Totul e relativ, nimic nu e nou, playback al trecutului, derularea viitorului.
Eu trec mai departe, continui să merg chiar dacă orice pas se duce, mai am patru ani de ghinion și atât de puțin noroc.
Amorul nu mai există nici el, de fapt el nu mai e amor, căci din ochii lui înșelători, dar atât de frumoși, el nu remarcă persoana mea. Trec mai departe. În acea fantasmă eu încerc să sper, doar doi ochi căprui încă mă mai alină, însă după așazisul “adevăr”, acești ochi nu au suflet, atunci oare de ce le mai pasă? Mă opresc în loc. Totul se învârtește iar eu nu mă pot abține de a plânge și acei ochi odată cu mine plâng și ei.
Am rămas singură, acei ochi au plecat așa cum au făcut-o și cei dinaintea lor și vor veni alții pentru că te naști pentru a muri și mori pentru a te naște. În imensitatea cerească noi dăinuim pentru că am plâns, am avut ghinion iar oglinzi mai sunt multe pentru a se sparge, iar noi trăim prea puțin.
Trec mai departe.