Mestecau mâl îngroșat, fugind ca niște iepuri bolnavi în sus, pe lângă șiroaiele furioase de munte. Se fereau scurt de arborii dezrădăcinați care lunecau la vale, unii se fereau prea târziu, dar țipau la fel de scurt și parcă liniștit. Nu mai priveau așa de des la golașul de deasupra, nu-l vedeau oricum, nori prea mulți, prea deși, dar asta era bine. Îi împingea mai departe. Unde nu sunt nori, acolo nu e ploaie.
Cu trei saptămâni înainte se bucurau de primul picur. Îl prinsese în palmă un norocos, s-a uitat la el cum zvâcnea și-a zis fraților, e semn de mare bogăție în toamna asta! Hehehe, hehehe... Se băteau pe spate unii pe alții, cu încurajări scurte și frunze prea verzi de tutun mestecate cu parcă mai mare poftă. S-au cinstit pentru câteva ore, trecând cu tot mai mare și gălăgioasă bucurie pe la fiecare pe acasă, femeile lor mai țâțâiau din buze, dar erau fericite că la iarnă copiii vor avea țâță grasă și pâine multă-multă. Vai, și ce bucurie o să fie de Sântă-Mărie!
A doua zi, mahmuri, începuseră deja să înjure în barbă. Prea mulți picuri, o să iasă râul din matcă. Măi, măi fraților, ze ne fațem bă, că o dzis la radio că nu ztiu ze front vine. Doară nu se războiezte ploaia cu noi? Lasă mă Mihă’, că tu ai fost mereu mai mototol, nu știi cum să pui porumbul, da’ de la radio ce să pricepi? Asta i-a mai descrețit un pic, până s-a vărsat râul. N-a venit vuind la vale, la munte nu plouase, a ieșit încet din albie, parcă așa, de batjocură plin, sătenii au avut mult timp ca să își suie în poduri ce nu trebuia udat. Apa creștea prea încet, cei care stăteau în casele de pe locurile mai înalte au primit la ei în curți vitele celorlalți, dar zâmbeau în barbă, lasă că eu dorm mai bine la noapte, n-am decât șase lanțuri de vie, aia e pe deal, numai să nu dea mana în ea.
Și-a doua zi fata care mergea cu mâncare la moș Marcu, cel mai bătrân și învățat dintre săteni s-a întors în goană, cum că zace agățat de grindă și pe o bucată de piele tăbăcită sunt semne de neînțeles. Au plecat cîțiva oameni de frunte să vadă ce și cum și i-a murat ploaia așa de mult că nu le-a păsat de spânzurat ci numai la pielicica aceea s-au uitat. Era acolo un cerc cu un nor în mijloc și alt nor în jurul lui, pe dinafară, și o cruce mică dedesubt. Au rămas mult pe gânduri, speriați, nu se știe de ce. Și nu le-a mai trecut prin cap să întoarcă pielea și pe cealaltă parte. Au aruncat-o ca pe lucrul dracului, și scrisul chinuit de om bătrân s-a făcut zeamă de cărbune în ploaia mare și deasă.
Apoi au început să vină oamenii de la oraș, unii țipau, fii și fiice de mult plecați, niciodată reîntorși, care incercau acum să explice fără cap și coadă cum că n-o să se oprească ploaia, că niște oameni luminați au văzut că nu știu ce timp al mâhnirii de apropie... Niște bătrâni au zâmbit, ce dacă orașele s-au muiat sub puhoaie, aici sunt înalturi de munți și oricum ploaia se va opri odată. Totul se oprește.
Iar într-o dimineață, când numai casa lui moș Marcu de sus de tot mai rămăsese neatinsă, oamenii s-au rugat la Domnul și au suit mai sus, care cu ce a apucat. În fiecare zi mai sus până când într-o seară au venit ape mari de sus de undeva, dintre vârfurile muntelui cel mare, și au luat mulți, mulți oameni. Atunci s-a mai văzut o dată Soarele într-un ochi de nor, roșu tot, și un băiat înalt și învățat, venit de la oraș, și nimeni nu știa al cui era, a murmurat în limbă străină Oculus Dei. Și l-a luat și pe el apa de sus, cu popa și învățătorul laolaltă.
Și-acum fugeau întretăiat în sus, spre creasta senină, în umbrele dese ale serii, cu apa venind peste ei din trei părți, alunecând pe pietrele de pe care iarba cursese la vale, smulsă de câteva zile. Și au trecut prin norul vuitor, au ajuns deasupra, unde soarele era deja apus, dar au mai apucat să vadă în lumina puțină că apele suiseră și ele peste nor. Și încă mai suiau.