Sunt însărcinată.

Aceasta e vodca ta, hai, bea-o cât încă e plină de tot fenobarbitalul ținut azimut pentru duhuri...Nici nu trebuie să ai glas, ține pumnul pe masă și viața-ntre dinți, lovește peretele și ciuma-gluma de a mă fi dansat vreo câteva zile, acolo, în muzeu, cu picioarele împleticite, unde-i pantoful meu, dar faldul rochiei mele l-ai văzut?

Nu e al tău.

Ale tale sunt vinile imaginare și sindroamele haiduce:
bulimie, sângerie, vineție, albă-nea, lacrimată, sidefată,
iasomie-n palma ta. Ale tale sunt cornurile cu vanilie frământate în zori, cu spatele la fereastră, izul de nelocuit și proaspăt de pe coapsele mele.

Nu știu.

Difuz era ungherul în care mi-am cuibarit sufletul, cu genunchii la gură și pledul gri peste nori, iubirea n-avea culoare și nici dex atunci, sudoarea iși trăia condiția cu mândrie.

Și fugi.

Ceaiurile nu mai stau in căni aburinde, ci in plic, mi-a rămas lumea nedesfacută, aș putea s-o încep eu, aș putea să mă smulg din mine c-o-ncordare de cer, aș putea să mă risipesc în ploi până-ajung din nou, în urmă, la ora 5 și ceva, pe bordură, înălțată, vie, struguri să-ți dau să-mi bei.

Și cresc.

Patosul naște monștri dacă nu pui îngerilor măști de oxigen în drumul lor către styxul din tine. Ce copilă-ți sunt eu dacă atunci când te țin de mână îți spun tată, iar atunci când îmi pasc pofta, îți zic iubit ?!

Însărcinată.
Grea de-atâta dor.