Azi era ziua ei.

Tocmai se trezise de dimineața când părinții ei intraseră in camera sa cu o cutie mare învelita in material roșu si purtând o funda alba imensa.

“La mulți ani, Merry! La mulți ani puiule!”

Jubilând de fericire, Merry, care pana atunci era așezata pe pat, se ridica si își săruta pe obraji ambii părinți, îmbrățișându-i cu dragoste, pentru ca apoi sa primească cu brațele deschise cutia mare. Desfăcu delicat funda gigantica, pentru ca apoi sa rupă cu o deosebita ușurința hârtia. In clipa in care capacul cutiei fu ridicat, ochii fetei începură sa ardă. O superba rochie neagra era așezata in cutie, împăturita frumos, alături de o frumoasa felicitare cu margini albe. („Astăzi fiica noastră face 17 ani. La mulți ani Mery! Sa-ti fie viata îmbelșugata si plina de bucurii.”)

Ridica rochia din cutie ușor, admirând fiecare linie, fiecare țesătura; isi dorise atât de mult rochia aceea – oare de unde știau părinții ei de acel lucru? – iar acum era numai a ei, la ea in brațe! O cuprinse o dorința nebuna de a se imbraca cu rochia aceea; simțea ca trebuie neapărat sa vadă cum ii sta, cum se simte in ea, cum... o prinde. Isi săruta inca o data părinții si, luând rochia intr-o mana, cu ochii arzând fugi spre toaleta. Închise ușa după ea si arunca rochia de noapte cat colo, ramanand goala, privindu-se in oglinda. Era... frumos... Următorul pas fu sa îmbrace rochia. Desfăcu ușor bretelele ce o închideau si o trase pe ea, așa, fara nimic pe dedesubt, ca de proba. Isi strânse bretelele pe măsura ei si apoi dădu sa privească in oglinda.

Când ochii dădură de ființa din reflecția oglinzii tremurau de bucurie. Un licăr ciudat de bucurie se născu in ochii ei arzând. Era superba, rochia era superba si ii venea perfect; nu si-ar mai fi dat-o jos pentru nimic in lume. Deschise ușa radiind de fericire si defila plina de mândrie in fata părinților, care la rândul lor păreau foarte bucuroși.


Suna telefonul. Mery e singura care e acasă. Răspunde cu greu pentru ca tocmai ieșea din baie. Se pregătea pentru întâlnirea stabilita de acum câteva zile cu prietenul ei.

„La mulți ani buiu! La mulți ani dulce copila.”

„Nic! Nic, mulțumesc. Tocmai pa pregăteam pui… Nu ai mai avut răbdare, nu-i așa? Hai mai… Hai… ne vedem intr-o jumătate de ora, doar. Vii sa mă iei nu? Si eu te iubesc, Nic; dragul meu Nic… Hai mami ca daca mă mai ții nu o sa fiu gata! Hai ca ne vedem in jumătate de ora, iubire, hai… Pa pui, si eu te iubesc!”

Puse receptorul in furca si fugi înapoi in baie. Acum trebuia sa se grăbească. Cu siguranța avea sa se îmbrace cu rochia neagra primita cadou de la părinții ei, cu rochia aceea care ii dezvelea spatele intr-un mod mult prea frumos…; dar mai trebuia sa se macheze, sa isi prindă parul, si nu era destul timp pentru asta, trebuia sa se grăbească.


„Hello, pui! Bine ai venit!”

Imbracata in rochia cea noua îl întâmpina cu brațele deschise, practic aruncându-se in la pieptul sau. Urmează un sărut dulce si lung, pe care nici unul din ei nu vroia parca sa îl sfarseasca.

*

„Nu te miști din spatele meu orice ar fi, ai inteles. Când iți spun eu sa fugi, fugi fara sa te uiți înapoi.”

Mery înghiți in sec si dădu ușor din cap. Cele trei matahale se apropiau de ei cu pași înceți ce răsunau zgomotos insa pentru urechile fetei. Nic făcu un pas înainte si, evitând prima lovitura a unuia dintre ei, îl izbi atât de puternic cu pumnul in nas incat acesta pica la pamant complet amețit. Insa ceilalți doi scoseseră deja doua cuțite mici, insa extrem de albicioase; trebuia sa fie mult mai atent… In clipa un care unul din cuțite se îndrepta spre el, îl prinse cu mana goala. Simțind lama tăioasa pana in creștetul capului insa pumnul sau era deja lipit de tâmpla atacatorului.


„Nic! Nu! Va rog! Va rog nu!”

Nic stătea lungit pe jos, iar spatele ii era plin de sânge. Al doilea cuțit se înfipsese in spatele acestuia lăsând-ul aproape fara glas. In clipa următoare era picat la pamant, fara cunoștința. Dar, cei trei nu îl vroiau pe el. Chemarea era din alta parte, era o chemare a cărnii, o chemare ce ii îndrepta mai departe spre Mery, spre ființa ce privea îngrozita la trupul ce era întins pe jos. Se trezi repede când doi dintre ei o insfacara de umeri, începând sa o tragă si mai adânc pe alee, in umbra.

„Nu! Va rog!”

Cuprinsa de groaza încerca sa se zbată, dar nu mai avea putere. Printre sughițurile de plâns, încerca sa murmure in continuu „Va rog… va rog…” Trupul nu mai avea putere nici sa tremure.

„Ia uite năroada, ne mai si roagă. Stai fa locului. Stai fa, ca acuș te trimit si pe tine după el…”

In clipele urmatoare rochia de pe ea fusese rupta aproape complet. Încercase cu disperare sa se acopere, dar nu mai avea cu ce; o durea atât de tare… atât de murdara… nu… nu… singurul cuvânt pe care îl mai putea spune.

Cu ultimele puteri încerca sa tipe cat putu de tare, iar cand unul din ei ii puse mana la gura îl musca. Aproape țipând de durere acesta se retrase dand din mana si spunând… „Taie-i mă beregata! Ia uite, curva Dracului, nu vrea! Lasă ca acum nu o sa mai vrea nimica!”



A doua zi, trecând prin aproprierea acelei străzi o bătrânica zări doua trupuri lungite unul peste altul. Probabil ca trezit de ultimele țipete ale fetei, sau de durere, băiatul se tarase pana alături de trupul mort al fetei, unde isi dăduse si el duhul.